Documentarului „Acela care deține suveranitatea peste toate lucrurile” Fragment 8 - Dumnezeu dă legea

Documentarului „Acela care deține suveranitatea peste toate lucrurile” Fragment 8 - Dumnezeu dă legea

După ce Moise i-a scos pe israeliți din Egipt, Dumnezeu a dat legile și poruncile care au călăuzit viața israeliților pe pământ și i-au învățat pe oameni cum să-L slăvească pe Dumnezeu. Aceste legi și porunci nu doar i-au călăuzit pe israeliți, dar au inspirat și au oferit un standard pentru crearea constituțiilor generațiilor viitoare, punând bazele sistemelor juridice de mai târziu ale omenirii.

Lucrarea și intrarea (10)

Este o situație fără precedent faptul că omenirea a progresat atât de mult. Lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului înaintează umăr la umăr și, astfel, lucrarea lui Dumnezeu este, de asemenea, o ocazie măreață fără egal. Intrarea omului, până în prezent, este o minune pe care omul nu și-a imaginat-o niciodată. Lucrarea lui Dumnezeu a atins apogeul – și, ulterior, „intrarea” omului[1] a atins, de asemenea, vârful. Dumnezeu S-a coborât pe Sine cât de mult a putut și nu a protestat niciodată față de omenire sau față de toate lucrurile din univers. Între timp, omul stă pe capul lui Dumnezeu, apăsându-L în creștet; toate au ajuns la vârf, este vremea pentru ziua în care se arată dreptatea. De ce să continuăm să lăsăm întunecimea să învelească pământul, iar întunericul să acopere toate popoarele? Dumnezeu a vegheat timp de câteva mii de ani – chiar timp de zeci de mii de ani – iar îngăduința Sa a atins de mult limita. El a urmărit fiecare mișcare a omenirii, a observat cât timp nedreptatea omului nu ar cunoște frâu și, totuși, omul, care de mult timp a devenit amorțit, nu simte nimic. Și cine a observat vreodată faptele lui Dumnezeu? Cine și-a ridicat vreodată ochii și s-a uitat în depărtare? Cine a ascultat vreodată cu atenție? Cine a fost vreodată în mâinile Atotputernicului? Toți oamenii sunt năpăstuiți de temeri imaginare.[2] Ce utilizare are o grămadă de fân și paie? Singurul lucru pe care îl pot face este să-L tortureze până la moarte pe Dumnezeul viu, întrupat. Deși ei nu sunt decât grămezi de fân și paie, există, totuși, un lucru pe care îl fac „cel mai bine dintre toate”: torturarea lui Dumnezeu Cel viu până la moarte și apoi strigând că „aceasta înveselește inimile oamenilor”. Ce grămadă de soldați creveți și generali homari! În mod remarcabil, în mijlocul unui flux neîncetat de oameni, ei își concentrează atenția asupra lui Dumnezeu, înconjurându-L cu o blocadă de netrecut. Cu însuflețirea arzând tot mai fierbinte,[3] ei L-au înconjurat pe Dumnezeu în hoarde, astfel încât să nu Se poată mișca un centimetru. În mâinile lor, ei țin tot felul de arme și privesc la Dumnezeu ca și când s-ar uita la un dușman, cu ochii plini de mânie. Ei așteaptă cu nerăbdare să-L „sfâșie pe Dumnezeu bucată cu bucată”. Cât de năucitor: de ce au devenit omul și Dumnezeu dușmani atât de neîmpăcat? S-ar putea să existe ranchiună între cel mai încântător Dumnezeu și om? Ar putea fi faptul că acțiunile lui Dumnezeu nu sunt de niciun folos pentru om? Îl rănesc acestea pe om? Omul fixează o privire neclintită asupra lui Dumnezeu, profund înfricoșat de faptul că El va rupe blocada omului, Se va întoarce la cel de-al treilea Cer și îl va arunca încă o dată pe om în temniță. Omul este neîncrezător față de Dumnezeu, stă ca pe ghimpi și se zvârcolește la distanță, pe pământ, ținând printre oameni o „mitralieră” îndreptată spre Dumnezeu. Este ca și cum, la cea mai mică frământare a lui Dumnezeu, omul va șterge tot ce este El – întregul Său corp și tot ceea ce El poartă – fără să lase nimic în urmă. Relația dintre Dumnezeu și om este iremediabilă. Dumnezeu este de neînțeles pentru om; omul, între timp, își închide în mod intenționat ochii și-și face de cap, fără să vrea deloc să-Mi vadă existența și să-Mi ierte judecata. Astfel, atunci când omul nu se așteaptă, Eu zbor în tăcere și nu voi mai compara cu omul cine este măreț și cine este mărunt. Omenirea este cel mai josnic „animal” dintre toate și nu vreau să-i mai dau atenție. De mult timp Mi-am luat tot harul înapoi în locul în care locuiesc în pace; din moment ce omul este atât de neascultător, ce motiv are să se mai bucure de harul Meu prețios? Nu sunt dispus să-Mi dăruiesc în zadar harul asupra forțelor care-Mi sunt potrivnice. Mi-aș da prețioasele roade acelor fermieri din Canaan, care sunt zeloși și Mă întâmpină cu sinceritate la întoarcere. Doresc doar ca Cerurile să dureze în veci și, mai mult decât atât, ca omul să nu îmbătrânească niciodată, pentru ca Cerurile și omul să fie întotdeauna în odihnă și acei „pini și chiparoși” veșnic verzi să-L însoțească pentru totdeauna pe Dumnezeu și Cerurile pentru a intra împreună în epoca ideală.

Am petrecut multe zile și nopți cu omul, am locuit în lume împreună cu el și nu i-am mai făcut niciodată alte cerințe; Eu doar conduc omul mereu înainte, nu fac altceva decât să-l călăuzesc și, pentru binele destinului omenirii, Eu îndeplinesc fără încetare lucrarea de aranjare. Cine a înțeles vreodată voia Tatălui Ceresc? Cine a traversat între cer și pământ? Nu mai doresc să petrec „epoca veche” a omului cu el, căci acesta este prea demodat, nu înțelege nimic, singurul lucru pe care-l știe este să se îndoape la ospățul pe care l-am pregătit, departe de orice altceva – fără să se gândească vreodată la nicio altă problemă. Omenirea este prea avară, urletul, întunericul și pericolul sunt prea mari printre oameni și, prin urmare, nu doresc să împart prețioasele fructe ale biruinței câștigate în zilele de pe urmă. Lăsați omul să se bucure de binecuvântările bogate pe care el însuși le-a creat, pentru că omul nu Mă întâmpină cu bucurie – de ce ar trebui să forțez omenirea să simuleze un zâmbet? Fiecare colț al lumii este lipsit de căldură, nu există nicio urmă de primăvară în toate peisajele lumii, căci, ca o creatură care locuiește în apă, el nu are câtuși de puțină căldură, este ca un cadavru și, chiar sângele care-i curge prin vene este ca gheața rece care răcește inima. Unde este căldura? Omul L-a pironit pe Dumnezeu fără motiv pe cruce, iar, după aceea, nu a avut nici cea mai mică reținere. Nimeni nu a simțit vreodată regret, iar acești tirani cruzi plănuiesc încă o dată să-L „captureze de viu”[4] pe Fiul Omului și să-L aducă înaintea unui pluton de execuție pentru a pune capăt urii din inimile lor. Eu ce foloase am ca să rămân în acest ținut periculos? Dacă rămân, singurul lucru pe care îl voi aduce omului este conflictul și violența și necazuri nesfârșite, pentru că nu i-am adus omului niciodată pacea, ci doar războiul. Zilele de pe urmă ale omenirii trebuie să fie pline de război, iar destinația omului trebuie să se răstoarne în mijlocul violenței și al conflictului. Nu vreau să „beneficiez” de „desfătarea” războiului, nu aș însoți vărsarea de sânge și sacrificiul omului, pentru că respingerea lui M-a condus la „descurajare” și nu am inima să Mă uit la războaiele sale – permiteți-i omului să se lupte după satisfacția inimii lui, Eu vreau să Mă odihnesc și să dorm, lăsați-i pe demoni să fie însoțitorii omenirii în timpul zilelor sale de pe urmă! Cine-Mi cunoaște voia? Pentru că nu sunt bine primit de om, iar el nu M-a așteptat niciodată, nu pot decât să-Mi iau rămas bun și să-i ofer destinația omenirii, să-i las toate bogățiile Mele, să-Mi semăn viața în om, să plantez sămânța vieții Mele în câmpul inimii omului, să-i las amintiri veșnice, să-Mi las toată dragostea omenirii și să dau omului tot ceea ce el prețuiește în Mine, ca dar al dragostei cu care tânjim unul după celălalt. Aș vrea să ne iubim unul pe celălalt pe vecie, să ne dăm unul altuia, ca lucru bun, ziua de ieri, căci Eu deja M-am dăruit total omenirii – ce plângeri ar putea avea omul? Mi-am lăsat deja întreaga viață omului și, fără un cuvânt, am trudit din greu să ar ținutul frumos al dragostei pentru omenire; n-am făcut niciodată omului vreo cerință echitabilă și nu am făcut nimic altceva decât să Mă supun, pur și simplu, aranjamentelor omului și să creez o zi de mâine mai frumoasă pentru omenire.

Deși lucrarea lui Dumnezeu este bogată și îmbelșugată, intrarea omului este foarte absentă. Din „inițiativa” comună între om și Dumnezeu, aproape toată este lucrarea Lui; cu privire la cât de mult a intrat omul, el nu are aproape nimic de dovedit. Omul, care este atât de sărăcit și orb, își măsoară chiar puterea împotriva lui Dumnezeu de astăzi cu „arme străvechi” în mâini. Aceste „maimuțe primitive” abia reușesc să meargă în poziție verticală și nu le este deloc rușine cu corpurile lor „goale”. Ce le face pe ele apte să evalueze lucrarea lui Dumnezeu? Ochii multora dintre aceste maimuțe cu patru membre devin plini de furie și se asmuță împotriva lui Dumnezeu cu arme antice din piatră în mâini, încercând să inițieze o întrecere a oamenilor maimuță așa cum nu s-a mai văzut vreodată pe lume, pentru a ține o competiție a zilelor de pe urmă între oamenii maimuță și Dumnezeu, care va deveni renumit în întregul ținut. Mulți dintre acești bărbați maimuță antici, care se ridică doar pe jumătate în picioare, sunt, în plus, plini de mulțumire de sine. Cu părul încâlcit, care le acoperă fețele, ei sunt plini de intenții ucigașe și își ridică picioarele din față. Ei încă nu au evoluat pe deplin la omul modern, astfel că, uneori, stau drepți în picioare, iar uneori se târăsc cu mărgele de transpirație care le acoperă fruntea ca niște picături de rouă strâns împachetate, iar dorința lor este evidentă. Privind la omul maimuță străvechi și complet, tovarășul lui, care stă în toate cele patru picioare, membrele lui mătăhăloase și lente, abia reușind să se ferească de lovituri și fără puterea de a se riposta, abia se poate abține. Cât ai clipi din ochi – înainte de a avea timp să vadă ce s-a întâmplat – „eroul” din ring se prăbușește la pământ, cu membrele în aer. Acele membre, care au fost înfipte în pământ în mod greșit în toți acei ani, au fost brusc răsturnate cu susul în jos, iar omul maimuță nu mai are nicio dorință de a se împotrivi. Din acest moment înainte, cei mai vechi dintre oamenii maimuță sunt șterși de pe fața pământului – este cu adevărat „cumplit”. Acest vechi om maimuță a ajuns la un astfel de sfârșit brusc. De ce a trebuit să se grăbească atât de curând din lumea minunată a omului? De ce nu a discutat cu tovarășii săi următorul pas al strategiei? Ce păcat că și-a luat rămas bun de la lume, fără să lase secretul măsurării puterii unora împotriva lui Dumnezeu! Cât de nechibzuit a fost ca un astfel de om maimuță străvechi să fi murit fără o șoaptă și să plece fără să transmită urmașilor săi „cultura și arta antică”. Nu era timp să îi cheme pe cei apropiați lângă el pentru a le spune despre dragostea lui, nu a lăsat niciun mesaj pe o tablă de piatră, nu a distins cerul-soare și nu a spus nimic despre greutățile sale negrăite. Când și-a dat ultima sa suflare, nu și-a chemat urmașii lângă corpul său muribund ca să le spună, cu cele patru membre rigide rămase ridicate pentru totdeauna ca ramurile unor arbori care arată spre cer, înainte de a închide ochii: „Nu urca în ring pentru a-L provoca pe Dumnezeu”. Se pare că a murit de o moarte amară... Dintr-o dată, un râs zgomotos izbucnește de sub ring; unul dintre oamenii maimuță, care este pe jumătate vertical, este alături de el; ținând o „măciucă de piatră” pentru a vâna antilope sau o altă pradă sălbatică, care este mai avansată decât cea a vechiului om maimuță, sare în ring, plin de furie, cu un plan bine gândit în minte.[5] Este ca și cum ar fi făcut ceva meritoriu. Folosind „puterea” măciucii sale de piatră, el reușește să se ridice drept timp de „trei minute”. Cât de mare este „puterea” acestui al treilea „picior”! L-a ținut, pe omul maimuță care este pe jumătate vertical, mare, stângaci și ridicol timp de trei minute ridicat în picioare – nu este de mirare că acest bătrân venerabil[6] om maimuță este atât de autoritar. Desigur că unealta veche, din piatră, „este la înălțimea reputației sale”: are un mâner, o margine și un vârf de cuțit, singurul defect fiind lipsa de luciu a marginii – cât de lamentabil este. Uitați-vă din nou la „micul erou” din timpuri străvechi, care stă în ring uitându-se la cei de jos, cu o privire disprețuitoare, ca și cum ar fi neputincioși inferiori, iar el ar fi eroul galant. În inima sa, îi dezaprobă în secret pe cei din fața scenei. „Țara are probleme și fiecare dintre noi este responsabil. De ce păstrați distanța? Ar fi oare posibil ca voi să vedeți că țara se confruntă cu o catastrofă, dar să nu vă angajați într-o luptă sângeroasă? Țara este în pragul catastrofei – de ce nu sunteți primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură?[7] Cum puteți sta să priviți că țara eșuează, iar poporul ei decade? Sunteți dispuși să suportați rușinea subjugării naționale? Ce grămadă de neisprăviți!” În timp ce gândesc astfel, în fața scenei izbucnesc scandaluri, iar ochii le devin tot mai aprinși de mânie, ca și cum ar fi gata să arunce[8] flăcări. Așteaptă cu nerăbdare ca Dumnezeu să eșueze înainte de luptă, disperați să-L ucidă pe Dumnezeu pentru a-i face pe oameni fericiți. Puțini știu că, deși unealta sa de piatră ar putea avea un renume meritat, niciodată nu ar putea să atragă ostilitatea lui Dumnezeu. Înainte să fi avut timp să se apere sau să se întindă și să se ridice în picioare, acesta se balansează înainte și înapoi, cu privirea din ochi pierdută. Se prăbușește spre vechiul său strămoș și nu se mai ridică; ținându-l strâns pe vechiul om maimuță, nu mai plânge și își recunoaște inferioritatea, fără a mai fi posedat de vreo dorință de împotrivire. Cei doi bieți oameni maimuță mor în fața ringului. Cât de nefericit este faptul că strămoșii omenirii, care au supraviețuit până în prezent, au murit în ignoranță în ziua în care S-a arătat Soarele dreptății! Cât de nesăbuit este să fi lăsat să treacă neobservată o astfel de mare binecuvântare – că, în ziua binecuvântării lor, oamenii maimuță, care au așteptat timp de mii de ani, au dus binecuvântarea în Infern pentru a se „delecta” împreună cu împăratul diavolilor! De ce să nu păstreze aceste binecuvântări în lumea celor vii ca să se bucure împreună cu fiii și fiicele lor? Ei doar o caută cu lumânarea! Ce risipă este faptul că, de dragul unui statut neînsemnat, a reputației și vanității, ei suferă de nenorocirea de a fi omorâți, năpustindu-se să fie primii care deschid porțile iadului și să devină fiii acestuia. Un astfel de preț este atât de inutil. Ce păcat că asemenea strămoși vechi, care au fost atât de „plini de spirit național”, puteau fi atât de „severi cu ei înșiși, dar atât de toleranți față de ceilalți”, închizându-se în iad și închizându-i pe acei inferiori neputincioși pe dinafară. Unde pot fi găsiți „reprezentanți ai poporului” cum este acesta? De dragul „bunăstării urmașilor lor” și a „vieții pașnice a generațiilor viitoare”, ei nu-I permit lui Dumnezeu să intervină și, astfel, nu acordă nicio atenție propriei vieți. Fără reținere, ei se dedică „cauzei naționale”, intrând în Infern fără o vorbă. Unde poate fi găsit un astfel de naționalism? Luptându-se cu Dumnezeu, ei nu se tem de moarte, nici de vărsarea de sânge și, cu atât mai puțin, nu se îngrijorează de ziua de mâine. Pur și simplu se apucă de treabă pe câmpul de luptă. Ce păcat că singurul lucru pe care-l primesc pentru „spiritul de devotament” este regretul veșnic și mistuirea de flăcările iadului care ard veșnic!

Ce fascinant! De ce întruparea lui Dumnezeu a fost întotdeauna respinsă și insultată de oameni? De ce oamenii nu au niciodată o înțelegere a întrupării Sale? Ar putea fi faptul că Dumnezeu a venit la momentul nepotrivit? Ar putea fi faptul că El a ajuns în locul greșit? Ar putea fi faptul că acest lucru se întâmplă pentru că Dumnezeu a acționat singur, fără „semnătura” omului? Ar putea fi deoarece Dumnezeu a hotărât singur, fără permisiunea omului? Faptele afirmă că Dumnezeu a anunțat în prealabil. El nu a greșit devenind trup. Oare trebuie să ceară consimțământul omului? Mai mult, Dumnezeu i-a reamintit omului cu mult timp în urmă, dar poate că oamenii au uitat. Ei nu sunt de vină, pentru că este mult timp de când omul a fost corupt de Satana încât nu poate înțelege nimic din ceea ce se petrece sub ceruri, nu poate spune nimic despre întâmplările lumii spirituale! Ce rușine că strămoșii omului, oamenii maimuță, au murit în ring, dar acest lucru nu este surprinzător: Cerul și pământul nu au fost niciodată compatibile și cum ar putea oamenii maimuță, ale căror minți sunt făcute din piatră, să conceapă că Dumnezeu ar putea deveni din nou trup? Cât de trist este faptul că un bătrân ca acesta, care este în cel de-al „șaizecilea an al său”, a murit în ziua arătării lui Dumnezeu, lăsând lumea nebinecuvântată la ivirea unei asemenea binecuvântări mari – nu este o minune? Întruparea lui Dumnezeu a trimis unde de șoc prin toate religiile și confesiunile, a „aruncat în neorânduială” ordinea inițială a cercurilor religioase și a scuturat inimile tuturor celor care tânjesc după arătarea lui Dumnezeu. Cine nu adoră? Cine nu tânjește să-L vadă pe Dumnezeu? Dumnezeu a fost personal printre oameni timp de mulți ani, totuși omul nu și-a dat seama de aceasta niciodată. Astăzi, Dumnezeu Însuși S-a arătat și Și-a expus identitatea mulțimilor – cum ar putea aceasta să nu aducă desfătare inimii omului? Cândva, Dumnezeu a împărțit bucuriile și necazurile cu omul, iar astăzi El a fost reunit cu omenirea și împarte cu ea poveștile timpurilor trecute. După ce a ieșit din Iudeea, oamenii nu au putut găsi nicio urmă a Lui. Ei tânjesc să se întâlnească încă o dată cu Dumnezeu, neștiind că astăzi s-au reîntâlnit și s-au reunit cu El. Cum ar putea acest lucru să nu stârnească gândurile de ieri? Acum două mii de ani în urmă, Simon Bar-Jonah, urmașul evreilor, L-a privit pe Isus Mântuitorul, a mâncat la aceeași masă ca El și, după ce L-a urmat timp de mulți ani, a simțit o afecțiune mai adâncă pentru El: L-a iubit din adâncul inimii sale, L-a iubit profund pe Domnul Isus. Poporul evreu nu știa nimic despre cum acest prunc cu părul auriu, născut într-o iesle friguroasă, a fost prima imagine a întrupării lui Dumnezeu. Toți au crezut că El era asemănător lor, nimeni nu L-a crezut diferit – cum ar fi putut oamenii să-L recunoască pe acest Isus normal și obișnuit? Poporul evreu s-a gândit la El ca la un fiu evreu al vremurilor. Nimeni nu L-a considerat ca pe un Dumnezeu încântător, iar oamenii nu au făcut nimic altceva decât să-I aducă cereri orbește, cerându-I să le dea haruri bogate și abundente, pace și bucurie. Ei știau doar că, asemeni unui milionar, El avea tot ce-și putea cineva dori vreodată. Cu toate acestea, oamenii nu L-au abordat niciodată ca pe cineva care era preaiubit; oamenii acelor timpuri nu L-au iubit, ci doar au protestat împotriva Lui și I-au făcut cereri iraționale, iar El nu S-a împotrivit niciodată, oferindu-i omului, în mod constant, haruri, deși el nu L-a cunoscut. El nu a făcut nimic altceva decât să-i dăruiască, în tăcere, omului căldură, dragoste și milă și, chiar mai mult, El i-a dat omului noi mijloace de practică, conducând omul în afara legăturilor legii. Omul nu L-a iubit, ci doar L-a invidiat și I-a recunoscut talentele excepționale. Cum ar fi putut oare omenirea oarbă să știe cât de mare a fost umilința îndurată de încântătorul Isus Mântuitorul, când a venit între oameni? Nimeni nu a luat în considerare suferința Lui, nimeni nu a știut despre dragostea Lui față de Dumnezeu Tatăl și nimeni nu putea să-I cunoască singurătatea; deși Maria a fost mama care L-a născut, cum putea ea să cunoască gândurile din inima Domnului Isus cel milostiv? Cine a cunoscut suferința de neimaginat pe care Fiul Omului a îndurat-o? După ce I-au făcut cereri, oamenii acelor vremuri L-au pus în subconștientul lor și L-au aruncat afară. Astfel că, El a rătăcit pe străzi, zi după zi, an după an, lăsându-Se în voia sorții timp de mulți ani, trăind timp de treizeci și trei de ani grei, ani care au fost atât lungi, cât și scurți. Când oamenii au avut nevoie de El, L-au invitat în casele lor cu chipuri zâmbitoare, încercând să-I facă cereri – și, după ce Și-a adus contribuția, L-au împins imediat pe ușă afară. Oamenii au mâncat ceea ce le era oferit din gura Lui, I-au băut sângele, s-au bucurat de harurile pe care le-a revărsat asupra lor, totuși, ei tot I S-au împotrivit, căci niciodată nu au știut cine le dăduse viață. În cele din urmă, L-au pironit pe cruce, dar El totuși nu a scos niciun sunet. Chiar și astăzi, El rămâne tăcut. Oamenii Îi mănâncă trupul, mănâncă hrana pe care El o face pentru ei, umblă pe calea pe care le-a deschis-o și Îi beau sângele, totuși, ei încă intenționează să-L respingă. De fapt, ei Îl abordează pe Dumnezeul care le-a dat viață ca pe un dușman și, în schimb, se comportă precum Tatăl Ceresc cu cei care sunt sclavi la fel ca ei. În aceasta, nu I se împotrivesc ei în mod intenționat? Cum a ajuns Isus să moară pe cruce? Știți voi? Nu a fost trădat de Iuda, care era cel mai apropiat de El și-L mâncase, Îl băuse și se bucurase de El? Motivul pentru care L-a trădat Iuda nu a fost faptul că Isus nu era decât un neînsemnat învățător normal? Dacă oamenii ar fi văzut într-adevăr că Isus era extraordinar și Unul care era al cerului, cum ar fi putut să-L pironească de viu pe cruce, timp de douăzeci și patru de ore, până când nu a rămas nicio suflare în corpul Său? Cine Îl poate cunoaște pe Dumnezeu? Oamenii nu fac altceva decât să se bucure de Dumnezeu cu lăcomie nepotolită, însă nu L-au cunoscut niciodată. Le-a fost dat un deget, iar ei au apucat toată mâna și Îl fac pe Isus total ascultător la poruncile lor, la ordinelor lor. Cine a arătat vreodată ceva despre calea îndurării față de acest Fiu al Omului, care nu are unde să-Și pună capul? Cine s-a gândit vreodată să-și unească forțele cu El pentru a finaliza însărcinarea dată de Dumnezeu Tatăl? Cine și-a amintit vreodată de El? Cine a fost vreodată atent la greutățile Sale? Fără cea mai mică urmă de iubire, omul Îl trage înainte și înapoi; el nu știe de unde au venit lumina și viața sa și nu face nimic altceva decât să plănuiască, în secret, cum să-L mai răstignească încă o dată pe Isus Cel de acum două mii de ani, care a experimentat durerea printre oameni. Oare Isus inspiră într-adevăr o astfel de ură? A fost uitat demult tot ce a făcut El? Ura care s-a contopit timp de mii de ani va lovi, în cele din urmă, în afară. Voi, soi de evrei! Când a fost vreodată Isus ostil față de voi, încât voi să-L urâți atât de mult? El a făcut și a vorbit atât de mult – nu este nimic din acestea spre folosul vostru? Și-a dat viața pentru voi, fără să ceară nimic în schimb, vi S-a dat vouă în întregime – chiar vreți încă să-L mâncați de viu? El v-a dat totul fără să rețină nimic, fără să se bucure vreodată de slava lumească, de căldura, dragostea sau de toate binecuvântările dintre oameni. Oamenii sunt atât de răi față de El, iar El nu S-a bucurat niciodată de toate bogățiile de pe pământ și Își dedică întreaga inimă sinceră și pasionată omului, Și-a dedicat totul omenirii – și cine I-a dat vreodată căldură? Cine I-a dat vreodată mângâiere? Omul a adunat toată presiunea asupra Lui, I-a înmânat toată nenorocirea, I-a impus cele mai nefericite experiențe ale sale, Îl învinovățește pentru toată nedreptatea, iar El a acceptat acestea tacit. A protestat vreodată față de cineva? A cerut vreodată o mică răsplată de la cineva? Cine a arătat vreodată o oarecare compasiune față de El? Ca oameni obișnuiți, care dintre voi nu a avut o copilărie romantică? Cine nu a avut o tinerețe plină de culoare? Cine nu are căldura celor dragi? Cine nu are iubirea rudelor și a prietenilor? Cine nu are respectul celorlalți? Cine nu are o familie călduroasă? Cine nu are mângâierea apropiaților săi? Iar El S-a bucurat vreodată de oricare din aceste lucruri? Cine I-a dat vreodată puțină căldură? Cine I-a dat vreodată o fărâmă de mângâiere? Cine I-a arătat vreodată puțină moralitate umană? Cine a fost vreodată îngăduitor cu El? Cine a fost vreodată cu El în vremuri grele? Cine a petrecut vreodată viața grea cu El? Omul nu și-a slăbit niciodată cerințele față de El; el doar Îi cere fără scrupule, ca și cum, venind în lumea omului, El ar trebui să fie boul sau calul său, prizonierul lui și trebuie să-i dea totul omului; dacă nu, omul nu-L va ierta niciodată, nu o va lăsa mai moale cu El, nu-L va numi niciodată Dumnezeu și nu-L va ține niciodată la mare cinste. Omul este prea aspru în atitudinea sa față de Dumnezeu, ca și cum ar fi pornit să-L chinuiască pe Dumnezeu până la moarte și, doar după aceea, își va domoli cerințele față de El; dacă nu, omul nu va coborî niciodată standardele cerințelor față de Dumnezeu. Cum ar putea un astfel de om să nu fie disprețuit de El? Nu este aceasta tragedia zilei de astăzi? Conștiința omului nu poate fi văzută nicăieri. El continuă să spună că va răsplăti dragostea lui Dumnezeu, dar Îl analizează și Îl torturează până la moarte. Nu este aceasta „rețeta secretă” a credinței în Dumnezeu, transmisă de strămoșii săi? Nu există niciun loc în care să nu se găsească „evreii”, iar astăzi încă mai fac aceeași lucrare, realizează încă aceeași lucrare de a I se împotrivi lui Dumnezeu și, totuși, ei cred că Îl măresc. Cum ar putea ochii omului să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea omul, care trăiește în trup, să-L abordeze pe El ca pe Dumnezeul întrupat care a venit de la Duhul? Cine dintre oameni ar putea să-L cunoască? Unde este adevărul printre oameni? Unde este adevărata dreptate? Cine poate cunoaște firea lui Dumnezeu? Cine poate concura cu Dumnezeul din cer? Nu este de mirare că, atunci când El a venit în mijlocul oamenilor, nimeni nu L-a cunoscut și a fost respins. Cum poate tolera omul existența lui Dumnezeu? Cum poate el lăsa lumina să izgonească întunericul din lume? Nu sunt toate acestea devotamentul de onoare al omului? Nu este aceasta intrarea verticală a omului? Și nu este lucrarea lui Dumnezeu centrată în jurul intrării omului? Aș vrea să contopiți lucrarea lui Dumnezeu cu intrarea omului, să stabiliți o relație bună între om și Dumnezeu și să îndepliniți datoria pe care omul ar trebui să o îndeplinească cât poate de bine. În felul acesta, lucrarea lui Dumnezeu se va sfârși ulterior, încheind cu slăvirea Sa!

Note de subsol:

1. „«Intrarea» omului” indică aici comportamentul neascultător al omului. Mai degrabă decât să se refere la intrarea oamenilor în viață – ceea ce este pozitiv – se referă la comportamentul și acțiunile lor negative. Se referă în general la toate faptele omului care sunt în opoziție cu Dumnezeu.

2. „Năpăstuiți de temeri imaginare” este folosit pentru a parodia viața omenească nechibzuită a umanității. Se referă la starea urâtă a vieții omenirii, în care oamenii trăiesc împreună cu demonii.

3. „Însuflețirea arzând tot mai fierbinte” este spus sarcastic și se referă la starea urâtă a omului.

4. „Captureze de viu” se referă la comportamentul violent și josnic al omului. Omul este brutal și câtuși de puțin iertător față de Dumnezeu și face cereri absurde de la El.

5. „Cu un plan bine gândit în minte” este spus sarcastic, iar acest lucru se referă la modul în care oamenii nu se cunosc pe ei înșiși și sunt neștiutori despre statura lor reală.

6. „Venerabil” este spus sarcastic.

7. „Primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură” este folosit cu semnificația de a fi patriot și a lucra din greu pentru propria țară.

8. „Arunce” indică starea urâtă a oamenilor care spumegă de furie când sunt învinși de către Dumnezeu. Aceasta indică amploarea împotrivirii lor față de Dumnezeu.

Lucrarea și intrarea (6)

Lucrarea și intrarea sunt, în mod inerent, practice și se referă la lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului. Lipsa totală a omului de a înțelege chipul adevărat al lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu a adus mari greutăți la intrarea sa. Până astăzi, mulți oameni încă nu cunosc lucrarea pe care Dumnezeu o realizează în zilele de pe urmă sau de ce Dumnezeu îndură umilință extremă pentru a veni în trup și a fi alături de om la bine și la rău. Omul nu știe nimic despre ținta lucrării lui Dumnezeu și nici despre scopul planului lui Dumnezeu pentru zilele de pe urmă. Din diverse motive, oamenii sunt întotdeauna lipsiți de entuziasm și ambigui[1] față de intrarea pe care Dumnezeu o cere, care a adus mari greutăți lucrării lui Dumnezeu în trup. Se pare că oamenii au devenit cu toții obstacole și, până în prezent, ei încă nu au o înțelegere clară. Prin urmare, voi vorbi despre lucrarea pe care Dumnezeu o face în om și intenția urgentă a lui Dumnezeu, astfel încât, voi toți să deveniți slujitorii loiali ai lui Dumnezeu, care, la fel ca Iov, mai degrabă ar muri decât să-L respingă pe Dumnezeu și să îndurați orice umilință. Și care, la fel ca Petru, vă veți oferi întregile voastre ființe lui Dumnezeu și veți deveni apropiații câștigați de Dumnezeu în zilele de pe urmă. Fie ca toți frații și surorile să facă tot ce le stă în putință pentru a-și oferi întreaga lor ființă voii cerești a lui Dumnezeu, să devină sfinți slujitori în casa lui Dumnezeu și să se bucure de făgăduințele nesfârșite revărsate de Dumnezeu, astfel încât inima lui Dumnezeu Tatăl să se poată bucura, în curând, de o odihnă liniștită. „Împliniți voia lui Dumnezeu Tatăl” ar trebui să fie motto-ul tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Aceste cuvinte ar trebui să servească drept ghid al omului pentru intrare și drept busola care-i îndrumă acțiunile. Aceasta este hotărârea pe care omul ar trebui să o aibă. A finaliza cu desăvârșire lucrarea lui Dumnezeu pe pământ și a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu în trup - aceasta este datoria omului. Într-o zi, când se va face lucrarea lui Dumnezeu, omul își va lua rămas bun de la El la întoarcerea mai devreme la Tatăl din Cer. Nu este aceasta responsabilitatea pe care omul ar trebui să o împlinească?

Când, în Epoca Harului, Dumnezeu S-a întors la al treilea Cer, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a întregii omeniri se mutase deja, de fapt, în actul său final. Tot ceea ce a rămas pe pământ a fost crucea pe care a purtat-o ​​Isus, pânza subțire în care a fost înfășurat Isus, coroana de spini și haina stacojie pe care Isus le-a purtat (acestea au fost obiecte pe care evreii le-au folosit pentru a-L ridiculiza). Adică, lucrarea răstignirii lui Isus a provocat zarvă un timp și apoi s-a liniștit. De atunci, ucenicii lui Isus au început să ducă mai departe lucrarea Lui, păstorind și udând în bisericile de pretutindeni. Conținutul lucrării lor a fost acesta: să se pocăiască toți oamenii, să-și recunoască păcatele și să fie botezați; toți apostolii răspândind povestea neștiută a răstignirii lui Isus și ceea ce s-a întâmplat de fapt; întreaga lume neputând să se abțină să cadă înaintea lui Isus pentru a-și recunoaște păcatele și, în plus, apostolii răspândind pretutindeni cuvintele pe care le-a spus Isus și legile și poruncile pe care El le-a stabilit. Din acel punct, a început zidirea bisericilor în Epoca Harului. Ceea ce a spus Isus, în timpul acelei epoci, s-a concentrat, de asemenea, pe viața omului și pe voia Tatălui Ceresc. Doar pentru că epocile sunt diferite, multe dintre acele discursuri și practici diferă mult de cele de astăzi. Dar esența ambelor este aceeași. Ambele nu sunt nimic mai mult sau mai puțin decât lucrarea în trup a Duhului lui Dumnezeu. Acel fel de lucrare și acele cuvinte au continuat până astăzi și, de aceea, ceea ce este încă împărtășit în bisericile religioase de astăzi este un lucru de felul acesta și este complet neschimbat. Când lucrarea lui Isus s-a încheiat, calea cea dreaptă a lui Isus Hristos punea stăpânire pe pământ, dar Dumnezeu a început planurile pentru o altă etapă a lucrării Sale, problema întrupării în zilele de pe urmă. Pentru om, răstignirea lui Dumnezeu a încheiat lucrarea întrupării lui Dumnezeu, a răscumpărat întreaga omenire și I-a permis Lui să apuce cheia Infernului. Toată lumea crede că lucrarea lui Dumnezeu a fost pe deplin realizată. În realitate, pentru Dumnezeu, doar o mică parte a lucrării Sale a fost realizată. El doar a răscumpărat omenirea; El nu a cucerit omenirea, cu atât mai puțin a schimbat urâciunea lui Satana în om. De aceea, Dumnezeu spune: „Deși trupul Meu întrupat a trecut prin durerea morții, acela nu a fost întregul scop al întrupării Mele. Isus este Fiul Meu preaiubit și a fost pironit pe cruce pentru Mine, dar El nu a încheiat pe deplin lucrarea Mea. El a făcut doar o parte din ea”. Astfel, Dumnezeu a început a doua rundă de planuri pentru a continua lucrarea întrupării. Intenția finală a lui Dumnezeu este să desăvârșească și să-i câștige pe toți cei salvați de mâinile lui Satana și, de aceea, Dumnezeu S-a pregătit din nou să riște pericole pentru a veni în trup. Ceea ce se numește „întrupare” se referă la a nu cuprinde slava (a nu cuprinde slava, deoarece lucrarea lui Dumnezeu nu este încă terminată), ci la a Se arăta în identitatea Fiului preaiubit și la faptul că El este Hristos, de care Dumnezeu este foarte mulțumit. De aceea, se spune că acest lucru riscă să fie periculos. Trupul are o putere neînsemnată și trebuie să exercite multă grijă,[2] departe de autoritatea Tatălui din Cer, iar El îndeplinește doar lucrarea de slujire a trupului, îndeplinind lucrarea și însărcinarea dată de Dumnezeu Tatăl, fără să Se implice în altă lucrare. El realizează doar o parte a lucrării. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu este numit „Hristos” la venirea pe pământ. Acesta este înțelesul cuprins. Motivul pentru care se spune că venirea este însoțită de ispite, se datorează faptului că se realizează un singur proiect de lucrare. În plus, motivul pentru care Dumnezeu Tatăl Îl numește doar „Hristos” și „Fiu preaiubit” și nu I-a dat Lui toată slava este tocmai pentru că trupul întrupat vine să facă un singur proiect de lucrare, nu să-L reprezinte pe Tatăl în Cer, ci, mai degrabă, să împlinească lucrarea de slujire a Fiului preaiubit. Când Fiul preaiubit finalizează întreaga însărcinare pe care a acceptat-o ​​pe umerii Săi, Tatăl Îi va da slavă deplină împreună cu identitatea de Tată. Se poate spune că aceasta este regula cerească. Deoarece Cel care vine în trup și Tatăl din Cer se află în două împrejurări diferite, Cei doi doar Se privesc Unul pe Celălalt în Duh, Tatăl urmărindu-L pe Fiul preaiubit, dar Fiul neputând să-L vadă pe Tatăl de la depărtare. Tocmai pentru că funcția trupului este prea mică și El are potențialul de a fi ucis în orice moment, se spune că această venire este însoțită de un mare pericol. Acesta este echivalentul faptului că Dumnezeu a renunțat încă o dată la Fiul Său preaiubit și L-a pus în gura tigrului. Dumnezeu L-a pus în locul în care Satana este cel mai prezent, punându-I viața în pericol. Chiar și într-o astfel de strâmtorare, Dumnezeu încă L-a înmânat pe Fiul Său preaiubit oamenilor dintr-un loc întinat, destrăbălat pentru ca ei „să-L crească”. Acest lucru se datorează faptului că este singura cale pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să fie pe deplin rațională și unicul mod de a împlini toate dorințele lui Dumnezeu Tatăl și de a realiza ultima parte a lucrării Sale în rândul omenirii. Isus a realizat doar o etapă a lucrării lui Dumnezeu Tatăl. Din cauza barierei trupului întrupat și a diferențelor în lucrarea realizată, Isus Însuși nu știa că va exista o a doua întoarcere în trup. Astfel, nimeni, dintre cei care au citit relatări istorice despre El, nu a descoperit vreodată profeția lui Isus că Dumnezeu vrea să Se întrupeze El Însuși, pentru a doua oară, pentru a termina întreaga Sa lucrare la trup. De vreme ce Isus nici măcar nu știa despre aceasta, nici marii profeți și exegeți nu știu că Dumnezeu vrea să Se întoarcă la trup, adică să vină din nou în trup pentru a face a doua parte a lucrării Sale în trup. De aceea, nimeni nu-și dă seama că Dumnezeu S-a ascuns în trup, începând cu mult timp în urmă. Acest lucru este de înțeles pentru că, doar după ce Isus a fost înviat și S-a ridicat la Cer, El a acceptat această însărcinare. Deci, a doua întrupare a lui Dumnezeu nu are nicio rădăcină și nicio bază și este, la fel ca apa fără matcă, greu de înțeles. În plus, este greu să găsești referințe la ea, chiar și în cea mai renumită[3] Biblie. Dintre toate numeroasele capitole și versete din Biblie, nicio singură propoziție sau niciun cuvânt nu menționează această chestiune. Dar, sosirea lui Isus în lume a fost profețită de mult și, în plus, a fost prin concepție de la Duhul Sfânt. Cu toate acestea, Dumnezeu încă a spus că viața era la risc. Atunci, ce spune aceasta despre ziua de azi? Nu este de mirare că Dumnezeu spune că întruparea, de data aceasta, prezintă riscuri de mii de ori mai mari decât cele din Epoca Harului. În multe locuri, Dumnezeu a profețit, câștigând astfel, un grup de biruitori în țara Sinim. La Răsăritul lumii, sunt câștigați biruitorii, astfel, locul de aterizare al celei de-a doua întrupări a lui Dumnezeu este, fără îndoială, țara Sinim, exact acolo unde marele balaur roșu stă încolăcit. Acolo, Dumnezeu îi va câștiga pe descendenții marelui balaur roșu, astfel încât acesta să fie complet înfrânt și rușinat. Dumnezeu vrea să-i trezească pe acești oameni care suferă profund, să-i trezească complet și să-i facă să iasă din ceață și să-l respingă pe marele balaur roșu. Dumnezeu vrea să-i trezească din visul lor, să-i facă să cunoască esența marelui balaur roșu, să-și dea toată inima lor lui Dumnezeu, să se ridice de sub opresiunea forțelor întunecate, să se ridice la Răsăritul lumii și să devină dovada biruinței lui Dumnezeu. Doar atunci, Dumnezeu va câștiga slavă. Doar din acest motiv, Dumnezeu a adus lucrarea care s-a încheiat în Israel în țara în care stă încolăcit marele balaur roșu și, la aproape două mii de ani după plecare, a venit din nou în trup, pentru a continua lucrarea Epocii Harului. Pentru ochiul liber al omului, Dumnezeu lansează o nouă lucrare în trup. Dar, pentru Dumnezeu, El continuă lucrarea Epocii Harului, doar cu o separare de timp de câteva mii de ani și doar cu o schimbare a locului lucrării și a proiectului lucrării. Deși imaginea trupului, pe care Dumnezeu a luat-o în lucrarea de astăzi, este o persoană complet diferită de Isus, Ei împărtășesc aceeași substanță și rădăcină și Ei sunt din aceeași sursă. Poate că Ei au multe diferențe exterioare, dar adevărurile interioare ale lucrării Lor sunt complet identice. La urma urmei, epocile sunt la fel de diferite ca și ziua cu noaptea. Cum poate să rămână neschimbată lucrarea lui Dumnezeu? Sau cum pot lucrările să se întrerupă reciproc?

Isus a luat înfățișarea unui evreu, S-a conformat îmbrăcămintei evreilor și a crescut mâncând hrană evreiască. Acesta este aspectul Său uman obișnuit. Însă, trupul întrupat de astăzi ia forma oamenilor din Asia și crește cu hrana națiunii marelui balaur roșu. Acestea nu sunt în conflict cu rostul întrupării lui Dumnezeu. Mai degrabă, ele se completează reciproc, întregind pe deplin adevărata semnificație a întrupării lui Dumnezeu. Deoarece trupul întrupat este denumit drept „Fiul Omului” sau „Hristos”, exteriorul lui Hristos de astăzi nu poate fi egalat cu Isus Hristos. Până la urmă, trupul este numit „Fiul Omului” și este în chipul trupului. Fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu conține un înțeles mult mai profund. Motivul pentru care Isus a fost conceput de Duhul Sfânt este acela că El urma să răscumpere păcătoșii. El trebuia să fie fără păcat. Dar, numai la final, când a fost forțat să devină asemănarea trupului păcătos și a preluat păcatele păcătoșilor, El i-a salvat de crucea blestemată pe care Dumnezeu o folosea să-i mustre pe oameni. (Crucea este instrumentul lui Dumnezeu pentru a-i blestema și mustra pe oameni; mențiunile despre blestem și mustrare se referă, în special, la blestemarea și mustrarea păcătoșilor.) Scopul era să-i facă pe toți păcătoșii să se pocăiască și să folosească răstignirea pentru a-i face să-și recunoască păcatele. Adică, de dragul răscumpărării întregii omeniri, Dumnezeu S-a întrupat într-un trup care a fost conceput de către Duhul Sfânt și a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri. Modul obișnuit de a descrie acest lucru este oferirea unui trup sfânt în schimbul tuturor păcătoșilor, echivalentul faptului că Isus a fost o jertfă de ispășire pusă în fața lui Satana pentru a-l „implora” pe Satana să întoarcă la Dumnezeu întreaga omenire nevinovată pe care el o călcase în picioare. Astfel, pentru a realiza această etapă a lucrării de răscumpărare, a fost nevoie de concepția de către Duhul Sfânt. Aceasta era o condiție necesară, un „tratat” în timpul luptei dintre Dumnezeu Tatăl și Satana. Acesta este motivul pentru care Isus a fost dat Satanei și doar apoi s-a finalizat această etapă a lucrării. Cu toate acestea, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare de astăzi este deja de o măreție fără precedent, iar Satana nu are niciun motiv să facă cereri, astfel încât întruparea lui Dumnezeu nu necesită concepție de către Duhul Sfânt, căci Dumnezeu este în mod inerent sfânt și nevinovat. Deci, Dumnezeu întrupat, de data aceasta nu mai este Isus din Epoca Harului. Însă, El este încă de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și de dragul împlinirii dorințelor lui Dumnezeu Tatăl. Cum poate fi considerată aceasta o afirmație nerezonabilă? Oare întruparea lui Dumnezeu trebuie să urmeze un set de reguli?

Mulți oameni caută dovezi în Biblie, dorind să găsească o profeție a întrupării lui Dumnezeu. Cum poate gândirea stricată a omului să știe că Dumnezeu a încetat, acum mult timp, să „lucreze” în Biblie și a „sărit” în afara ei, pentru a face cu entuziasm lucrarea pe care El o planificase demult, dar, despre care nu-i spusese niciodată omului? Oamenii sunt prea lipsiți de judecată. După numai o fărâmă din firea lui Dumnezeu, ei, de obicei, se ridică pe o scenă înaltă și stau într-un „scaun cu rotile” de înaltă clasă, inspectând lucrarea lui Dumnezeu, mergând atât de departe încât să înceapă să-L educe pe Dumnezeu cu vorbe emfatice și incoerente. Numeroși „bătrâni”, purtând ochelari de lectură și mângâindu-și barba, își deschid „vechiul almanah” îngălbenit (Biblia) pe care l-au citit întreaga viață. Cu vorbe bolborosite și ochii aparent scânteietori, el întoarce când la Cartea Apocalipsei, când la Cartea lui Daniel și când la Cartea lui Isaia, cunoscută în întreaga lume. Holbându-se la o pagină plină ochi de cuvinte minuscule, el citește în tăcere, mintea lui învârtindu-se neîncetat. Dintr-o dată, mâna ce-i mângâia barba se oprește și începe să tragă de ea. Din când în când, se aude sunetul bărbii care se rupe. Un astfel de comportament neobișnuit te ia prin surprindere. „De ce folosește o astfel de forță? De ce este el atât de supărat?” Întorcându-ne la bătrân, sprâncenele lui sunt acum țepoase. Sprâncenele argintii au aterizat ca penele de gâscă exact la doi centimetri de pleoapele acestui bătrân, ca din întâmplare, și totuși atât de perfect, în timp ce bătrânul își ține ochii lipiți de paginile cu un aspect muced. El repetă de mai multe ori succesiunea de acțiuni de mai sus, iar apoi nu se poate abține să nu sară în picioare și începe să vorbească, sporovăind[4] ca și cum ar face conversație cu cineva, deși lumina din ochii lui nu a părăsit almanahul. Dintr-o dată, el acoperă pagina prezentă și se întoarce spre „altă lume”. Mișcările sale sunt atât de grăbite și înfricoșătoare, aproape că îi iau pe oameni prin surprindere. Curând, șoarecele care ieșise din gaura sa și tocmai începuse să se „simtă descătușat” în timpul tăcerii lui, a fost atât de alarmat de mișcările sale neobișnuite încât a fugit înapoi direct în gaură, dispărând fără urmă. Acum, mâna stângă nemișcată a bătrânului își reia mișcarea de mângâiere a bărbii, în sus și în jos. El se îndepărtează de scaun, lăsând cartea pe birou. Prin ușa ușor întredeschisă și prin fereastra deschisă, intră vântul, suflând cu nepăsare cartea și închizând-o, apoi deschizând-o, apoi închizând-o și deschizând-o din nou. Există o singurătate de nespus în această scenă și, cu excepția sunetului paginilor cărții care sunt foșnite de vânt, totul pare să fi amuțit. El, cu mâinile strânse la spate, străbate camera, acum oprindu-se, acum pornind, scuturându-și din când în când capul și repetând aparent: „O! Dumnezeule! Chiar ai face Tu asta?” Din când în când, el dă și din cap: „O, Dumnezeule! Cine poate înțelege lucrarea Ta? Nu sunt greu de căutat urmele pașilor Tăi? Eu nu cred că Tu faci lucruri nechibzuite”. În curând, sprâncenele bătrânului se strâng laolaltă, ochii se închid strâns, arătând o privire stingheră și, de asemenea, o expresie extrem de dureroasă, ca și cum ar vrea să chibzuiască încet. Acest lucru îl provoacă, cu adevărat, pe acest „bătrân mare”. În această etapă târzie a vieții sale, el, „din nefericire”, a dat peste această problemă. Ce se poate face în privința aceasta? Eu, de asemenea, sunt nedumerit și lipsit de puterea de a face ceva. Cine a îngălbenit vechiul său almanah? Cine a făcut ca barba și sprâncenele sale să crească toate fără milă precum zăpada albă pe diferite locuri de pe fața lui? Este ca și cum barba sa ar reprezenta trecutul lui. Cu toate acestea, cine știa că omul ar putea deveni stupid într-o asemenea măsură, căutând prezența lui Dumnezeu în vechiul almanah? Câte foi de hârtie poate avea vechiul almanah? Poate el să înregistreze, cu adevărat, toate faptele lui Dumnezeu? Cine îndrăznește să garanteze aceasta? În realitate, omul caută arătarea lui Dumnezeu și încearcă să împlinească voia lui Dumnezeu prin cuvinte ce analizează peste măsură.[5] Oare încercarea de a intra în viață în acest fel este la fel de ușoară precum pare? Nu este acesta un lucru absurd și un raționament fals? Nu ți se pare că acest lucru este derizoriu?

Note de subsol:

1. „Ambugui” indică faptul că oamenii nu au o pătrundere clară în lucrarea lui Dumnezeu.

2. „Are o putere neînsemnată și trebuie să exercite multă grijă” arată că greutățile trupului sunt prea multe, iar lucrarea făcută este prea limitată.

3. „Cea mai renumită” este folosit cu sens de ridiculizare. Se referă la cât de mulți experți în erezii religioase se închină „vechiului almanah” îngălbenit ca lui Dumnezeu.

4. „Sporovăială” este o metaforă pentru latura urâtă a oamenilor, atunci când ei cercetează lucrarea lui Dumnezeu.

5. „Cuvinte ce analizează peste măsură” este folosit pentru a ridiculiza experții în erezii, care despică firul în patru referitor la cuvinte, însă nu caută adevărul sau nu cunosc lucrarea Duhului Sfânt.

Oamenii care pot fi absolut supuși caracterului practic al lui Dumnezeu sunt aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu

Să ai cunoașterea caracterului practic și să fii capabil să vezi cu claritate lucrarea lui Dumnezeu – toate acestea sunt văzute în cuvintele Lui. Numai în cuvintele lui Dumnezeu poți obține luminarea, așa că ar trebui să te înzestrezi mai mult cu cuvintele Lui. Împărtășește-ți înțelegerea din cuvintele lui Dumnezeu în părtășie, iar prin părtășia ta, alții pot obține luminarea și poate conduce oamenii spre cale – calea aceasta este practică. Înainte ca Dumnezeu să stabilească un mediu pentru tine, fiecare dintre voi trebuie mai întâi să vă înzestrați cu cuvintele Lui. Acesta este un lucru pe care ar trebui să-l facă fiecare – este o prioritate urgentă. Primul lucru de făcut este să fii capabil să mănânci și să bei cuvintele Lui. Pentru lucrurile pe care nu ești capabil să le faci, caută o cale spre practică din cuvintele Lui și uită-te în cuvintele Lui pentru toate chestiunile pe care nu le înțelegi sau orice dificultăți ai. Fă cuvintele lui Dumnezeu sursa ta, permite-le să te ajute să rezolvi dificultăți practice și probleme practice și permite cuvintelor Lui să devină ajutorul tău în viață – pentru acest lucru este necesar să depui efort. Rezultatele trebuie să fie obținute din mâncatul și băutul cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să fii capabil să-ți liniștești inima în fața Lui și să practici în concordanță cu cuvintele Lui atunci când întâmpini probleme. Atunci când nu ai întâmpinat niciun fel de probleme, doar mănâncă și bea. Uneori te poți ruga și gândi la iubirea lui Dumnezeu, poți avea părtășie cu privirea la înțelegerea ta asupra cuvintelor Lui și poți avea părtășie despre luminarea și iluminarea pe care le experimentezi în interior și reacția pe care o ai atunci când le citești, și poți conduce oamenii pe cale – acest lucru este practic. Scopul pentru care faci acest lucru este să permiți cuvintelor lui Dumnezeu să devină sursa ta practică.

În cursul unei zile, câte ore petreci cu adevărat în fața lui Dumnezeu? Cât de mult din ziua ta Îi este dat lui Dumnezeu? Cât de mult îi este dat trupului? Dacă inima ta este mereu cu fața spre El, acesta este primul pas pe calea cea bună înspre a fi desăvârșit de către Dumnezeu. Poți să-ți dedici inima și trupul și toată iubirea ta autentică lui Dumnezeu, să le așezi în fața Lui, să fii complet supus față de El și să fii absolut atent la voința Lui. Nu pentru trup, nu pentru familie și nu pentru dorințele tale personale, ci pentru interesele căminului lui Dumnezeu. În toate poți lua cuvintele lui Dumnezeu ca principiu, ca fundament. Astfel, intențiile și perspectivele tale vor fi toate în locul potrivit și tu vei fi o persoană care obține lauda lui Dumnezeu înaintea Lui. Cei pe care îi place Dumnezeu sunt oamenii care sunt dedicați în totalitate Lui, oamenii care Îi sunt devotați Lui și nimeni altcineva. Cei pe care El îi urăște sunt oamenii care sunt șovăielnici în privința Lui și care se revoltă împotriva Lui. El îi urăște pe aceia care cred în El și vor mereu să se bucure de El, dar nu se pot dărui complet pe ei înșiși pentru El. El îi urăște pe aceia care spun că Îl iubesc pe El, dar care se răscoală împotriva Lui în inimile lor. El îi urăște pe aceia care folosesc cuvinte bombastice ca să amăgească. Cei care nu au o dedicare autentică față de Dumnezeu sau o supunere autentică față de El sunt oameni trădători; aceștia sunt în mod natural prea aroganți. Aceia care nu pot fi în mod autentic supuși în fața Dumnezeului normal, practic, sunt chiar mai aroganți, și, mai ales, sunt progenitura ascultătoare a arhanghelului. Aceia care se sacrifică cu adevărat pentru Dumnezeu își așază întreaga ființă înaintea Lui. Ei dau ascultare cu adevărat tuturor rostirilor Lui și sunt capabili să pună cuvintele Lui în practică. Ei fac din cuvintele lui Dumnezeu fundamentul existenței lor și sunt capabili să caute cu adevărat părțile de practică în cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta este o persoană care trăiește cu adevărat în fața lui Dumnezeu. Dacă ceea ce faci este benefic pentru viața ta și satisface voia lui Dumnezeu și, dacă prin mâncatul și băutul cuvintelor Lui îți poți îndeplini nevoile și insuficiențele interioare, astfel încât natura vieții tale să se schimbe, atunci acest lucru va satisface voia lui Dumnezeu. Dacă te porți conform cerințelor lui Dumnezeu, dacă nu satisfaci trupul, ci satisfaci voia Lui, acest lucru înseamnă pătrunderea în realitatea cuvintelor Lui. Când vorbim despre pătrunderea mai realistă în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu, acest lucru înseamnă că îți poți îndeplini datoria și satisface cerințele lui Dumnezeu. Numai aceste feluri de acțiuni practice pot fi numite pătrundere în realitatea cuvintelor Lui. Dacă ești capabil să pătrunzi în această realitate, atunci ai adevărul. Acesta este începutul pătrunderii în realitate; trebuie, mai întâi, să efectuezi acest antrenament și numai după aceea vei fi capabil să pătrunzi în realități mai profunde. Gândește-te cum să respecți poruncile și cum să fii loial în fața lui Dumnezeu. Nu te gândi mereu la când vei fi capabil să pătrunzi în Împărăție – dacă firea ta nu se schimbă, orice vei gândi în această privință va fi inutil! Ca să pătrunzi în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi, să fii capabil să îți îndrepți toate ideile și gândurile spre Dumnezeu – aceasta reprezintă strictul necesar. Există mulți oameni care se află în prezent în mijlocul încercărilor; aceștia nu înțeleg lucrarea lui Dumnezeu. Dar îți spun – dacă nu o înțelegi, ai face bine să nu emiți judecăți despre ea. Probabil că va veni o zi când adevărul va ieși în întregime la lumină și atunci vei ști. Să nu emiți judecăți va fi benefic pentru tine, dar nu poți doar să aștepți pasiv. Trebuie să cauți să pătrunzi în mod activ – numai aceasta este o persoană care are intrare practică.

Din cauza rebeliunii lor, oamenii dezvoltă mereu noțiuni despre Dumnezeu cel concret. Din acest motiv este necesar ca toți oamenii să învețe cum să fie supuși, pentru că Dumnezeul cel concret este o încercare enormă pentru omenire. Dacă nu poți rămâne ferm, atunci totul s-a terminat; dacă nu ai o înțelegere a caracterului practic al lui Dumnezeu, nu vei putea să fii desăvârșit de către Dumnezeu. Un pas critic în chestiunea dacă oamenii pot sau nu fi desăvârșiți este înțelegerea caracterului practic al lui Dumnezeu. Caracterul practic al lui Dumnezeu întrupat venit pe pământ este o încercare pentru fiecare persoană. Dacă ești capabil să rămâi ferm în acest aspect, atunci ești o persoană care Îl cunoaște pe Dumnezeu și ești o persoană care Îl iubește cu adevărat. Dacă nu poți rămâne ferm în acest aspect, dacă nu crezi decât în Duh și nu poți avea credință în caracterul practic al lui Dumnezeu, atunci, indiferent cât de mare este credința ta în Dumnezeu, ea este inutilă. Dacă nu poți crede în Dumnezeul vizibil, poți crede în Duhul lui Dumnezeu? Nu cumva încerci să-L păcălești pe Dumnezeu? Nu ești supus față de Dumnezeul vizibil și tangibil, deci ești în stare să te supui Duhului? Un duh este invizibil și intangibil, așadar, când spui că te supui Duhului lui Dumnezeu, nu spui pur și simplu aberații? Cheia pentru respectarea poruncilor este să ai o înțelegere a Dumnezeului real. Odată ce ai o înțelegere asupra realității Dumnezeului real, vei fi capabil să respecți poruncile. Respectarea poruncilor cuprinde două componente: una este să-ți menții credința neabătută în[a] esența Duhului Lui și să fii capabil să accepți examinarea Duhului în fața Lui. Cealaltă este să fii capabil să ai o înțelegere autentică a trupului întrupat și să obții supunerea autentică. Indiferent dacă este înaintea trupului sau înaintea Duhului, o inimă de supunere și frică de Dumnezeu trebuie păstrată tot timpul. Numai o astfel de persoană este calificată pentru a fi desăvârșită. Dacă ai o înțelegere a caracterului practic al lui Dumnezeu, acest lucru înseamnă să rămâi ferm în această încercare și atunci nimic nu va fi prea mult.

Unii oameni spun că poruncile sunt ușor de respectat, că nu trebuie decât să vii înaintea lui Dumnezeu, să vorbești franc și cu evlavie fără a gesticula și acest lucru înseamnă să respecți poruncile. Așa să fie? Așadar, faci unele lucruri pe la spate care se opun lui Dumnezeu – se poate considera acest fapt respectarea poruncilor? Trebuie să înțelegeți pe deplin chestiunea respectării poruncilor. Acest lucru este legat de faptul dacă înțelegi sau nu caracterul practic al lui Dumnezeu; dacă ai o înțelegere a caracterului practic și nu te împiedici și cazi în această încercare, acest lucru înseamnă că ai o mărturie puternică. Să depui mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu are, în principal, legătură cu a avea sau nu o înțelegere asupra Dumnezeului concret și cu a fi sau nu capabil să te supui în fața acestei persoane, care nu este numai obișnuită, ci și normală, și chiar să te supui până la moarte. Dacă depui mărturie cu adevărat pentru Dumnezeu prin această supunere, aceasta înseamnă că ai fost câștigat de către Dumnezeu. Să fii capabil să te supui până la moarte și să te eliberezi de plângeri înaintea Lui, să nu emiți judecăți, să nu defăimezi, să nu ai idei și să nu ai orice alte intenții – în acest fel, Dumnezeu va obține slavă. Supunerea în fața unei persoane obișnuite care este privită de sus de către om și a fi capabil să te supui până la moarte fără niciun fel de idei – aceasta este adevărata mărturie. Realitatea în care le cere Dumnezeu oamenilor să pătrundă este aceea de a fi capabili să se supună cuvintelor Lui, capabili să pună cuvintele Lui în practică, capabili să se închine în fața lui Dumnezeului concret și să-și cunoască propria corupție, capabili să-și deschidă inimile în fața Lui și, în final, să fie câștigați de către El prin aceste cuvinte ale Lui. Dumnezeu obține slavă atunci când aceste cuvinte te cuceresc și te fac complet supus Lui; prin aceasta, El îl rușinează pe Satana și Își desăvârșește lucrarea. Când nu ai niciun fel de noțiuni despre caracterul practic al lui Dumnezeu întrupat, adică, atunci când rămâi ferm în această încercare, atunci depui o bună mărturie. Dacă există o zi în care ai înțelegere deplină a Dumnezeului concret și te poți supune până la moarte ca Petru, vei fi câștigat de către Dumnezeu și vei fi desăvârșit de către El. Ceea ce face Dumnezeu și nu este în conformitate cu ideile tale reprezintă o încercare pentru tine. Dacă ar fi în conformitate cu ideile tale, nu ar fi necesar ca tu să suferi sau să fii rafinat. Din cauza faptului că lucrarea Lui este atât de practică și nu este în conformitate cu ideile tale, este nevoie ca tu să renunți la ideile tale. De aceea este o încercare pentru tine. Din cauza caracterului practic al lui Dumnezeu, toți oamenii se află în mijlocul încercărilor; lucrarea lui este concretă, nu supranaturală. Înțelegând pe deplin cuvintele Lui concrete, rostirile Lui concrete fără niciun fel de idei și fiind capabil să Îl iubești mai mult în mod autentic, cu cât mai concretă este lucrarea Lui, cu atât mai mult vei fi câștigat de către El. Grupul de oameni pe care îl va câștiga Dumnezeu este format din oameni care Îl cunosc pe Dumnezeu, adică, aceia care Îi cunosc caracterul practic și, mai mult, ei sunt aceia care sunt capabili să se supună lucrării practice a lui Dumnezeu.

În epoca lui Dumnezeu întrupat, supunerea pe care El o cere oamenilor nu este ceea ce își imaginează oamenii – să nu emită judecăți sau să opună rezistență. Mai degrabă, El cere ca oamenii să facă din cuvintele Lui principiul lor de viață și fundamentul supraviețuirii lor, să pună în practică în mod absolut esența cuvintelor Lui și să-I satisfacă în mod absolut voia. Un aspect al cererii oamenilor să se supună Dumnezeului întrupat se referă la a-I pune cuvintele în practică și celălalt aspect se referă la a fi capabili să se supună normalității și caracterului Lui practic. Ambele trebuie să fie absolute. Aceia care pot obține ambele aspecte sunt toți aceia care au o inimă de iubire autentică pentru Dumnezeu. Ei sunt cu toții oameni care au fost câștigați de către Dumnezeu și ei Îl iubesc cu toții pe Dumnezeu așa cum își iubesc propria viață. Dumnezeul întrupat poartă umanitate normală și concretă în lucrarea Lui. Astfel, învelișul Lui exterior de umanitate atât normală, cât și concretă devine o încercare enormă pentru oameni; devine cea mai mare dificultate a lor. Totuși, normalitatea și caracterul practic al lui Dumnezeu nu pot fi evitate. El a făcut tot posibilul ca să găsească o soluție, dar, în cele din urmă, nu S-a putut descotorosi de învelișul exterior al umanității Sale normale pentru că, până la urmă, El este Dumnezeu devenit trup, nu Dumnezeu al Duhului în rai. El nu este Dumnezeu pe care oamenii nu-L pot vedea, ci Dumnezeul care poartă învelișul uneia dintre creații. De aceea, nu I-ar fi ușor sub nicio formă să Se descotorosească de învelișul umanității Sale normale. Așadar, orice ar fi, El tot face lucrarea pe care vrea să o facă din perspectiva trupului. Această lucrare este expresia Dumnezeului celui normal și concret, așadar, cum ar fi în regulă ca oamenii să nu se supună? Ce Dumnezeu pot face oamenii cu privire la acțiunile lui Dumnezeu? El face ceea ce vrea El să facă; ceea ce Îl face fericit este ceea ce este. Dacă oamenii nu se supun, ce alte planuri temeinice pot avea? Până în acest moment, numai supunerea este cea care îi poate salva pe oameni; nu există alte idei deștepte. Dacă Dumnezeu vrea să îi testeze pe oameni, ce pot face ei în această privință? Dar toate acestea nu se referă la ideea de Dumnezeu din ceruri; se referă la ideea de Dumnezeu întrupat. El vrea să facă acest lucru, așa că nicio persoană nu poate schimba asta. Dumnezeu din ceruri nu se amestecă în ceea ce face El, așadar nu ar trebui ca oamenii să I se supună Lui și mai mult? Deși El este atât concret, cât și normal, El este în întregime Dumnezeu devenit trup. Pe baza propriilor Sale idei, El face ceea ce vrea El să facă. Dumnezeul din ceruri I-a cedat toate sarcinile; tu trebuie să te supui la orice face El. Cu toate că El este înzestrat cu umanitate și este foarte normal, toate acestea sunt ceea ce El a aranjat în mod deliberat, așadar cum se pot uita oamenii la El cu ochi măriți dezaprobator? El vrea să fie normal, așa că este normal. El vrea să trăiască în interiorul umanității, așa că trăiește în interiorul umanității. El vrea să trăiască în interiorul divinității, așa că trăiește în interiorul divinității. Oamenii pot vedea acest lucru așa cum doresc ei. Dumnezeu va fi mereu Dumnezeu și oamenii vor fi mereu oameni. Esența Lui nu poate fi negată din cauza vreunui detaliu minor, nici nu poate fi El împins în afara „persoanei” lui Dumnezeu din cauza unui lucru mărunt. Oamenii au libertatea ființelor umane și Dumnezeu are demnitatea lui Dumnezeu; acestea două nu interferează una cu cealaltă. Oamenii Îl pot condamna sau înțelege pe Dumnezeu așa cum doresc. Nu pot tolera ei ca Dumnezeu să fie un pic mai normal? Nu fi atât de serios – fiecare ar trebui să aibă toleranță față de ceilalți, nu ar fi totul pus la punct atunci? Ar mai exista vreo înstrăinare? Dacă o persoană nu poate tolera un lucru atât de mărunt, cum se poate gândi măcar că este o persoană mărinimoasă, un om adevărat? Nu Dumnezeu este cel care chinuie omenirea, omenirea este cea care Îl chinuie pe Dumnezeu. Întotdeauna se ocupă de lucruri făcând din țânțar armăsar – chiar fac mare caz din nimic și este atât de nenecesar! Când Dumnezeu lucrează în umanitate normală și concretă, ceea ce face El nu este lucrarea omenirii, ci lucrarea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, oamenii nu văd esența lucrării Lui – ei văd întotdeauna învelișul exterior al umanității Lui. Nu au mai văzut o lucrare atât de măreață, dar insistă să vadă umanitatea obișnuită și normală a lui Dumnezeu și nu renunță la ea. Cum se poate numi acest lucru supunere față de Dumnezeu? Dumnezeul din ceruri S-a transformat acum în Dumnezeu pe pământ și Dumnezeul pe pământ este acum Dumnezeul din ceruri. Nu contează dacă aspectul Lor exterior este același sau cum este lucrarea Lor. Per ansamblu, Cel care face lucrarea lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși. Trebuie să te supui indiferent dacă vrei sau nu – nu este un lucru pe care poți să-l alegi! Dumnezeu trebuie să fie ascultat de oameni și oamenii trebuie să I se supună lui Dumnezeu în mod absolut, fără cea mai mică urmă de prefăcătorie.

Grupul de oameni pe care Dumnezeu întrupat dorește să îi câștige astăzi este alcătuit din cei care se conformează voinței Lui. Oamenii trebuie numai să se supună lucrării Lui, nu să se preocupe mereu cu idei despre Dumnezeul din ceruri, să trăiască în incertitudine sau să facă lucrurile dificile pentru Dumnezeul întrupat. Cei care sunt capabili să I se supună Lui sunt aceia care Îi ascultă cuvintele și se supun în mod absolut aranjamentelor Lui. Acești oameni nu se gândesc absolut deloc la cum este cu adevărat Dumnezeul din ceruri sau ce fel de lucrare face în prezent Dumnezeul din ceruri în omenire, ci își dau cu totul inimile lui Dumnezeu pe pământ și își așază întreaga ființă în fața Lui. Nu se gândesc niciodată la propria lor siguranță și nu fac mare caz de normalitatea și caracterul practic al Dumnezeului întrupat. Cei care se supun Dumnezeului întrupat pot fi desăvârșiți de către El. Cei care cred în Dumnezeul din ceruri nu vor câștiga nimic. Asta pentru că nu Dumnezeul din ceruri, ci Dumnezeul de pe pământ este cel care acordă oamenilor promisiunile și binecuvântările. Oamenii nu ar trebui să-L amplifice mereu pe Dumnezeul din ceruri și să-L vadă pe Dumnezeul pe pământ ca pe o persoană medie. Acest lucru este nedrept. Dumnezeul din ceruri este măreț și minunat, cu înțelepciune extraordinară, dar acesta nu există deloc. Dumnezeu pe pământ este foarte mediocru și nesemnificativ; El este, de asemenea, foarte normal. El nu are o minte extraordinară sau fapte cutremurătoare. El doar vorbește într-o manieră foarte normală și concretă. În timp ce El nu vorbește prin tunet și nu invocă vântul și ploaia, El este cu adevărat întruparea lui Dumnezeu din ceruri și este cu adevărat Dumnezeu trăind printre oameni. Oamenii nu trebuie să-L amplifice pe cel pe care sunt capabili să-L înțeleagă și care corespunde propriilor lor imaginații drept Dumnezeu sau să-L vadă pe Cel pe care nu-L pot accepta și nu și-l pot sub nicio formă imagina ca fiind umil. Toate acestea reprezintă rebeliunea oamenilor; toate acestea sunt sursa rezistenței omenirii în fața lui Dumnezeu.

Despre practica rugăciunii

Voi nu acordați nicio atenție rugăciunii în viața voastră de zi cu zi. Oamenii au ignorat întotdeauna rugăciunea. În rugăciunile lor, ei mai degrabă se prefăceau și nu le luau în serios și niciunul nu și-a deschis pe deplin inima în fața lui Dumnezeu și nu s-a rugat cu adevărat lui Dumnezeu. Oamenii se roagă lui Dumnezeu doar atunci când se întâmplă ceva cu ei. În tot acest timp, te-ai rugat vreodată cu adevărat lui Dumnezeu? Ai vărsat vreodată lacrimi de durere înaintea lui Dumnezeu? Ai ajuns vreodată să te cunoști pe tine însuți stând înaintea lui Dumnezeu? Ai avut vreodată o rugăciune deschisă cu Dumnezeu? Rugăciunea este practicată treptat; dacă nu te rogi în mod obișnuit acasă, atunci nu ai cum să te rogi nici în biserică și, dacă nu te rogi în mod normal în cadrul adunărilor mici, atunci vei fi incapabil să te rogi în cadrul adunărilor mari. Dacă în mod obișnuit nu te apropii de Dumnezeu sau nu reflectezi la cuvintele lui Dumnezeu, atunci nu vei avea nimic de spus când vine vremea să te rogi - și chiar dacă te rogi, buzele tale doar se vor mișca, fiindcă tu nu te vei ruga cu adevărat.

Ce înseamnă să te rogi cu adevărat? Înseamnă să rostești cuvintele dinlăuntrul inimii tale către Dumnezeu și să comunici cu Dumnezeu după ce ai înțeles voința Lui și pe baza cuvintelor Lui; înseamnă să te simți deosebit de apropiat de Dumnezeu, să simți că El se află în fața ta și că ai ceva să-i spui; și înseamnă să fii în special strălucitor în inima ta și să simți că Dumnezeu este mai ales iubitor. Te vei simți îndeosebi inspirat și după ce-ți vor auzi vorbele, frații și surorile tale se vor simți mulțumiți, vor simți că vorbele pe care le rostești sunt chiar vorbele din inimile lor, pe care ei vor să le spună, și că tot ceea ce tu spui reprezintă ceea ce ei vor să spună. Aceasta înseamnă să te rogi cu adevărat. După ce te-ai rugat cu adevărat, înăuntrul inimii tale, te vei simți împăcat și bucuros; puterea de a-L iubi pe Dumnezeu va crește în tine și vei simți că nimic din toată viața ta nu este mai de preț sau semnificativ decât să-L iubești pe Dumnezeu - și toate acestea vor dovedi că rugăciunile tale au fost eficiente. Te-ai rugat vreodată astfel?

Și cum rămâne cu conținutul rugăciunilor? Ar trebui să te rogi pas cu pas, în conformitate cu adevărata ta stare și cu ceea ce trebuie făcut de către Duhul Sfânt, și ar trebui să te afli în comuniune cu Dumnezeu, respectând voința lui Dumnezeu și ceea ce El cere de la oameni. Când începi să practici rugăciunile, mai întâi dăruiește-ți inima lui Dumnezeu. Nu căuta să înțelegi voința lui Dumnezeu; încearcă doar să rostești cuvintele venite din inima ta către Dumnezeu. Când vii înaintea lui Dumnezeu, grăiește astfel: „O, Dumnezeule! Abia azi înțeleg că m-am obișnuit să nu mă supun Ție. Sunt cu adevărat decăzut și vrednic de dispreț. Înainte, mi-am irosit timpul; dar începând de azi, voi trăi pentru Tine, voi duce o viață care să aibă un sens și voi face voia Ta. Aș vrea ca Spiritul Tău să lucreze întotdeauna în mine și să mă ilumineze și să mă lumineze mereu, astfel încât să pot aduce mărturie puternică și răsunătoare înaintea Ta, astfel încât Satana să vadă gloria Ta, mărturia Ta și dovada triumfului Tău în noi.” Când te rogi astfel, inima ta se va elibera pe deplin, după ce te-ai rugat în acest fel inima ta va fi mai aproape de Dumnezeu și, adesea, rugându-te în acest fel, Duhul Sfânt va începe să lucreze, inevitabil, în tine. Dacă întotdeauna Îl chemi astfel pe Dumnezeu și-ți exprimi hotărârea în fața Lui, va veni ziua când hotărârea ta va fi acceptată înaintea lui Dumnezeu, când inima ta și întreaga ta ființă vor fi primite de Dumnezeu și, în cele din urmă, vei fi făcut desăvârșit de către Dumnezeu. Rugăciunea este de cea mai mare importanță pentru voi. Când te rogi, primești lucrarea Duhului Sfânt, inima ta este astfel atinsă de Dumnezeu, iar puterea dragostei pentru Dumnezeu izvorăște din tine. Dacă nu te rogi din inimă, dacă nu-ți deschizi inima către comuniunea cu Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu va avea cum să lucreze înăuntrul tău. Dacă, rugându-te, ai rostit toate cuvintele dinăuntrul inimii tale și nu ai simțit relevându-se Spiritul lui Dumnezeu, dacă nu te simți inspirat din interior, atunci aceasta arată că inima ta nu este pătrunsă, că vorbele tale nu sunt adevărate și ești încă impur. Dacă, rugându-te, te simți împlinit, atunci rugăciunile tale au fost acceptate de Dumnezeu și Spiritul lui Dumnezeu a început să lucreze în tine. Ca cineva care slujește înaintea lui Dumnezeu, nu poți fi lipsit de rugăciuni. Dacă vrei cu adevărat părtășie cu Dumnezeu, ca un lucru care e valoros și plin de sens, ai putea lepăda rugăciunile? Nimeni nu poate exista fără comuniunea cu Dumnezeu. Fără rugăciune, tu trăiești în trup, trăiești în lanțurile Satanei; fără rugăciune adevărată, trăiești sub influența întunericului. Sper ca frații și surorile să poată să se roage cu adevărat zi de zi. Dar aceasta nu înseamnă aderarea la o doctrină, ci un efect care trebuie obținut. Ești gata să renunți la puțin somn și confort pentru a-ți rosti rugăciunile de dimineață în zori și apoi de a te bucura de cuvintele lui Dumnezeu? Dacă te rogi, sorbi și te hrănești cu cuvintele lui Dumnezeu, astfel, cu o inimă curată, vei fi acceptat de Dumnezeu. Dacă faci asta zilnic, exersând dăruirea inimii tale lui Dumnezeu în fiecare zi și trăind în comuniune cu Dumnezeu, atunci, cunoștințele tale despre Dumnezeu vor crește cu siguranță și vei fi putea să înțelegi voia lui Dumnezeu. Ar trebui să spui: „O, Dumnezeule! Vreau să-mi îndeplinesc datoria. Pentru ca Tu să poți fi preaslăvit în noi și să te poți bucura de mărturia Ta în noi, acest grup de oameni, nu pot decât să mă dăruiesc Ție cu întreaga mea ființă. Te rog să lucrezi înăuntrul nostru, ca să-Ți pot împlini voia și ca să Te pot iubi cu adevărat, făcând din Tine țelul pe care să-l urmăresc.” Când te simți dominat de această povară, cu siguranță Dumnezeu te va face desăvârșit; n-ar trebui să te rogi doar de dragul tău, ci și pentru a putea duce la îndeplinire voia lui Dumnezeu și de dragul de a-L iubi. Acesta este tipul de rugăciune adevărată. Tu te rogi pentru a duce la îndeplinire voia lui Dumnezeu?

Înainte, voi nu știați cum să vă rugați și neglijați rugăciunea; astăzi, voi trebuie să faceți tot posibilul pentru a învăța să vă rugați. Dacă nu reușești să-ți aduni puterea dinăuntrul tău spre a-L iubi pe Dumnezeu, atunci cum să te poți ruga? Ar trebui să spui: „O, Dumnezule! Inima mea nu poate să Te iubească pe Tine cu adevărat, aș vrea să Te iubesc, dar îmi lipsește puterea. Ce-ar trebui să fac? Vreau să-mi deschizi ochii sufletului, vrea ca Spiritul Tău să-mi atingă inima, astfel încât înaintea Ta să mă dezbar de toată trândăveala și să nu fiu constrâns de nicio persoană, pricină sau lucru; înaintea Ta îmi deschid inima cu totul, astfel că întreaga mea ființă Îți este devotată și mă poți pune la încercare oricum dorești. Acum nu mă gândesc la perspectivele mele și nici nu sunt sub amenințarea morții. Folosindu-mi inima care Te iubește, vreau să caut calea vieții. Toate lucrurile și faptele în mâinile Tale se află, soarta mea în mâinile Tale se găsește și, mai mult, însăși viața mea este controlată de mâinile Tale. Acum, urmăresc să dobândesc iubirea Ta și, indiferent dacă mă lași să Te iubesc, indiferent de cum Satana încearcă să se amestece, Eu sunt hotărât să Te iubesc.” Când te confrunți cu asemenea situații, te rogi în acest fel. Dacă o faci în fiecare zi, puterea de a-L iubi pe Dumnezeu va crește treptat.

Dar cum poate pătrunde cineva în starea necesară pentru o rugăciune adevărată?

Când te rogi, inima ta trebuie să fie împăcată înaintea lui Dumnezeu și trebuie să fie sinceră. Comunici cu adevărat și te rogi lui Dumnezeu; nu trebuie să-L înșeli pe Dumnezeu folosind cuvinte care sună bine. Rugăciunea e centrată în jurul a ceea ce Dumnezeu vrea să realizeze azi. Cere-I lui Dumnezeu să-ți aducă o mai mare iluminare și cunoaștere rațională și adu-ți starea și necazurile în fața lui Dumnezeu ca să te rogi, și ia o hotărâre înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea nu înseamnă să urmezi o anumită procedură, ci să-L cauți pe Dumnezeu folosind inima ta cinstită. Cere-I lui Dumnezeu să-ți protejeze inima, făcând-o deseori capabilă să fie împăcată înaintea lui Dumnezeu, făcându-te capabil să te cunoști pe tine însuți și să te urăști și să te cufunzi în mediul pe care Dumnezeu l-a creat pentru tine, permițându-ți astfel să ai o relație normală cu Dumnezeu și făcând din tine o persoană care-L iubește cu adevărat pe Dumnezeu.

Care este semnificația rugăciunii?

Rugăciunea este una dintre modalitățile prin care omul cooperează cu Dumnezeu, este un mijloc prin care omul Îl invocă pe Dumnezeu și este un proces prin care omul este atins de Spiritul lui Dumnezeu. Se poate spune că oamenii lipsiți de rugăciune sunt morți fără de spirit, dovadă că le lipsesc abilitățile necesare pentru a fi atinși de Dumnezeu. Fără rugăciune, ei nu pot duce o viață spirituală normală și sunt cu atât mai puțin capabili să îndeplinească lucrarea Duhului Sfânt; fără rugăciune, ei taie orice legătură cu Dumnezeu și nu pot primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Fiind o persoană care crede în Dumnezeu, cu cât te rogi mai mult, cu atât ești mai atins de Dumnezeu. Asemenea oameni sunt mai hotărâți și capabili să primească iluminarea supremă de la Dumnezeu; ca urmare, doar astfel de oameni pot fi făcuți desăvârșiți cât mai curând posibil de către Duhul Sfânt.

Care este efectul care trebuie obținut prin rugăciune?

Oamenii sunt capabili să urmeze practica rugăciunii și să înțeleagă semnificația rugăciunii, dar efectul care trebuie obținut prin rugăciune nu este o chestiune simplă. Rugăciunea nu înseamnă să urmezi o serie de formalități sau de proceduri ori să reciți cuvintele lui Dumnezeu, altfel spus, rugăciunea nu înseamnă să repeți papagalicește niște cuvinte și să îi copiezi pe alții. În rugăciune, trebuie să-ți dăruiești inima lui Dumnezeu, împărtășind cuvintele din inima ta cu Dumnezeu, astfel încât să fii atins de Dumnezeu. Dacă vrei ca rugăciunile tale să fie eficiente, atunci ele trebuie întemeiate pe citirea de către tine a cuvintelor lui Dumnezeu. Doar dacă te rogi folosind cuvintele lui Dumnezeu vei putea primi mai multă iluminare și cunoaștere rațională. Știi că o rugăciune este adevărată doar dacă ea vine dintr-o inimă care tânjește după poruncile date de Dumnezeu și dacă tu dorești să îndeplinești aceste porunci; astfel vei putea să urăști tot ceea ce Dumnezeu urăște, pe baza a ceea ce vei cunoaște, și vei ști cu claritate adevărurile explicate de Dumnezeu. Să dai dovadă de hotărâre și de credință și de cunoaștere și să ai o cale prin care să practici după ce te rogi - doar aceasta este adevărata rugăciune și doar o astfel de rugăciune poate fi eficientă. Dar rugăciunea trebuie construită pe temelia desfătării cu cuvintele lui Dumnezeu și comuniunea cu Dumnezeu, în cuvintele Lui, inima ta putând să-l caute pe Dumnezeu și să fie împăcată înaintea lui Dumnezeu. O asemenea rugăciune a atins deja punctul adevăratei comuniuni cu Dumnezeu.

Cunoștințe de bază despre rugăciune:

1. Nu spune orbește orice îți trece prin minte. Trebuie să existe o povară în inima ta, pe care trebuie să o mărturisești, trebuie să ai un țel când te rogi.

2. Rugăciunile tale trebuie să conțină cuvintele lui Dumnezeu; ele trebuie întemeiate pe cuvintele lui Dumnezeu.

3. Când te rogi, nu poți merge pe un teren bătătorit; nu trebuie să scoți la iveală lucruri care sunt depășite. Trebuie să te pregătești special pentru a vorbi în actualele cuvinte ale Duhului Sfânt; doar atunci vei putea să stabilești o legătură cu Dumnezeu.

4. Rugăciunile în grup trebuie centrate în jurul unui nucleu, care trebuie să fie lucrarea Duhului Sfânt astăzi.

5. Toți oamenii trebuie să învețe cum să se roage pentru alții. Ei trebuie să găsească partea din cuvintele lui Dumnezeu pentru care vor să se roage, pe baza căreia ei trebuie să aibă o sarcină și pentru care ei trebuie să se roage adesea. Aceasta este o manifestare a preocupării față de voința lui Dumnezeu.

Viața personală de rugăciune este întemeiată pe înțelegerea semnificației rugăciunii și pe cunoașterea fundamentală a rugăciunii. Omul trebuie să se roage adesea pentru neajunsurile din viața lui de zi cu zi și trebuie să se roage pe baza cunoașterii cuvintelor lui Dumnezeu spre a obține schimbări în viața lui. Fiecare om ar trebui să-și stabilească o viață personală de rugăciune, ar trebui să se roage pe cunoașterea întemeiată pe cuvintele lui Dumnezeu, ar trebui să se roage pentru a căuta cunoașterea lucrării lui Dumnezeu. Expune-ți situația actuală înaintea lui Dumnezeu și fii pragmatic și nu da atenție metodei; ideea este să obții o cunoaștere adevărată și să trăiești într-adevăr cuvintele lui Dumnezeu. Oricine urmărește pătrunderea în viața spirituală trebuie să se poată ruga în multiple feluri. Rugăciunea tăcută, chibzuirea cuvintelor lui Dumnezeu, ajungerea la cunoașterea cuvintelor lui Dumnezeu și așa mai departe - această lucrare țuvintele lui Dumnezeu. Oricine urmărește pătrunderea în viața spirituală trebuie să se poată ruga în multiple feluri. Rugăciunea tăcută, chibzuirea cuvintelor lui Dumnezeu, ajungerea la cunoașterea cuvintelor lui Dumnezeu și așa mai departe - această lau te hrănești cu cuvintele lui Dumnezeu, te rogi în tăcere sau cu glas tare - are ca scop înțelegerea clară a cuvintelor lui Dumnezeu, a lucrării Lui și a ceea ce El dorește să dobândească din tine. Și mai important, are ca scop atingerea standardelor cerute de Dumnezeu și ducerea vieții tale la nivelul următor. Cele mai joase standarde pe care Dumnezeu le cere de la oameni impun ca aceștia să fie capabili să-și deschidă inimile către El. Dacă omul își dăruiește inima curată către Dumnezeu și mărturisește lui Dumnezeu ce se află cu adevărat înăuntrul inimii sale, atunci Dumnezeu este dornic să lucreze în om; Dumnezeu nu dorește inima îndoită a unui om, ci inima lui pură și sinceră. Dacă omul nu vorbește cu adevărat din inima lui către Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu îi atinge inima omului, sau nu lucrează înăuntrul lui. Astfel, cel mai important lucru privind rugăciunea este să rostești cuvintele inimii tale curate către Dumnezeu, să-i mărturisești lui Dumnezeu defectele tale sau răzvrătirile tale și să-ți deschizi complet sufletul înaintea Lui. Doar atunci Dumnezeu va fi interesat de rugăciunile tale; dacă nu vei face astfel, Dumnezeu Își va întoarce chipul de la tine. Criteriul minim pentru rugăciune este că tu trebuie să-ți poți ține inima împăcată față de Dumnezeu și inima ta nu trebuie să se despartă de Dumnezeu. Poate că în această perioadă nu ai dobândit o perspectivă diferită sau superioară, dar trebuie să folosești rugăciunea pentru a păstra lucrurile așa cum sunt - nu poți regresa. Acesta este cel mai mic rezultat pe care trebuie să îl obții. Dacă nu poți realiza nici măcar atât, asta dovedește că viața ta spirituală nu a intrat pe făgașul corect; ca urmare, nu poți să te agăți de viziunea ta originală și nu ai suficientă credință în Dumnezeu, iar ca atare determinarea ta dispare. Pătrunderea ta în viața spirituală este determinată de un lucru: dacă rugăciunile tale au intrat sau nu pe făgașul corect. Toți oamenii trebuie să pătrundă în această realitate, ei trebuie cu toții să săvârșească lucrarea de a se antrena în mod conștient în rugăciune, nu așteptând pasiv, ci căutând în mod conștient să fie atinși de Duhul Sfânt. Doar atunci ei vor fi oameni care-L caută cu adevărat pe Dumnezeu.

Când începi să te rogi, trebuie să fii realist și să nu încerci să ceri prea mult; nu poți face cereri extravagante, sperând că de îndată ce vei deschide gura vei fi atins de Duhul Sfânt, luminat și iluminat și înzestrat cu multă grație divină. Acest lucru este imposibil - Dumnezeu nu face lucruri care sunt supranaturale. Dumnezeu împlinește rugăciunile oamenilor atunci când El dorește să o facă și uneori îți testează credința spre a vedea dacă Îi ești loial. Când te rogi trebuie să ai credință, perseverență și determinare. Când încep să se pregătească în rugăciune, majoritatea oamenilor nu simt că ar fi fost atinși de Duhul Sfânt și astfel își pierd entuziasmul. Așa ceva nu trebuie făcut! Trebuie să perseverezi, trebuie să te concentrezi pentru a simți atingerea Duhului Sfânt, pentru a căuta și explora. Uneori, calea pe care acționezi este una greșită; uneori, motivațiile și concepțiile tale nu pot sta în picioare în fața lui Dumnezeu, astfel încât Spiritul lui Dumnezeu nu te mișcă; la fel, există situații când Dumnezeu te încearcă, spre a vedea dacă ești sau nu credincios. Pe scurt, trebuie să depui mai multe eforturi pentru a te pregăti. Dacă descoperi că ai intrat pe o cale greșită, poți schimba felul în care te rogi. Câtă vreme cauți cu adevărat și ești dornic să primești, atunci Duhul Sfânt te va conduce cu siguranță în această realitate. Uneori, te rogi cu o inimă curată, dar nu te simți ca și cum ai fi atins în mod deosebit. În asemenea momente, trebuie să te bazezi pe credința ta și să crezi cu adevărat că Dumnezeu vede rugăciunile tale; trebuie să dovedești perseverență în rugăciunile tale.

Trebuie să fii onest și trebuie să te rogi pentru a te elibera de viclenia din inima ta. Pe măsură ce folosești rugăciunea spre a te purifica oricând este nevoie și o folosești pentru a fi atins de Spiritul lui Dumnezeu, firea ta se va schimba treptat. Adevărata viață spirituală este o viață de rugăciune și este o viață atinsă de Duhul Sfânt. Procesul de a fi atins de Duhul Sfânt este procesul schimbării firii omului. O viață care nu a fost atinsă de Duhul Sfânt nu este o viață spirituală, este încă doar un ritual religios; doar cei care sunt adesea atinși de Duhul Sfânt și au primit iluminarea și gândirea rațională de la Duhul Sfânt sunt oameni care au pătruns în viața spirituală. Firea omului se schimbă constant pe când el se roagă și cu cât este el mai mișcat de Spiritul lui Dumnezeu, cu atât devine mai proactiv și mai supus. La fel, și inima lui va fi treptat purificată, după care și firea i se va schimba. Acesta este efectul adevăratei rugăciuni.