Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă „Epoca Împărăției este Epoca Cuvântului” (Fragment)

Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă „Epoca Împărăției este Epoca Cuvântului” (Fragment)

Dumnezeu Atotputernic spune: „În Epoca Împărăției, Dumnezeu folosește cuvântul pentru a inaugura o nouă epocă, pentru a schimba metodele lucrării Sale și pentru a face lucrarea pentru întreaga epocă. Acesta este principiul prin care lucrează Dumnezeu în Epoca Cuvântului. El a devenit trup pentru a vorbi din diferite perspective, permițând omului să-L vadă cu adevărat pe Dumnezeu, care este Cuvântul care se arată în trup, precum și înțelepciunea și natura Sa minunată.

O lectură a cuvântului lui Dumnezeu „Omenirea coruptă are mai multă nevoie de mântuirea lui Dumnezeu devenit trup” (Fragment 4)

O lectură a cuvântului lui Dumnezeu „Omenirea coruptă are mai multă nevoie de mântuirea lui Dumnezeu devenit trup” (Fragment 4)

Dumnezeu Atotputernic spune: „Nimeni nu este mai potrivit și mai calificat decât Dumnezeu în trup pentru lucrarea de a judeca corupția din trupul omului. Dacă judecata ar fi desfășurată direct de către Duhul lui Dumnezeu, atunci ea nu ar fi atotcuprinzătoare.

Muzică creștină „Renunță la noțiunile religioase pentru a fi desăvârșit de Dumnezeu”

Muzică creștină „Renunță la noțiunile religioase pentru a fi desăvârșit de Dumnezeu”

Dacă accepți judecata și mustrarea

cuvântului Lui, lasă căile religiei,

nu folosi noțiuni vechi

să-I măsori cuvintele noi,

atunci vei avea un viitor.

Film crestin „Cântecul Victoriei” Segment 7 - Judecata lui Dumnezeu din zilele de pe urmă creează biruitorii

Film crestin „Cântecul Victoriei” Segment 7 - Judecata lui Dumnezeu din zilele de pe urmă creează biruitorii                 

Frații și surorile din Biserica lui Dumnezeu Atotputernic îndură piedicile și persecuția severă a Partidului Comunist Chinez și a lumii religioase. De ce continuă ei să refuze să cedeze, continuând să propovăduiască Evanghelia și să mărturisească pentru Dumnezeu?

Muzica Crestina „Împărăţia lui Hristos e un cămin cald” Videoclip muzical

Muzica Crestina „Împărăţia lui Hristos e un cămin cald” Videoclip muzical

Împărăţia lui Hristos e căminul meu cald,
ea le aparține tuturor oamenilor lui Dumnezeu.
Hristos pășește și vorbește în biserică
și trăiește împreună cu oamenii lui Dumnezeu.
Judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu sunt aici,
precum și lucrarea Duhului Sfânt.
Cuvintele lui Dumnezeu ne udă, ne hrănesc și ne călăuzesc,
iar viețile noastre cresc.
Aceasta este împărăția condusă de Hristos,
este o lume corectă și dreaptă.

Film crestin noi in romana „Sunt o persoană bună! ” Ce este o persoană cu adevărat bună?

Film crestin noi in romana „Sunt o persoană bună! ” Ce este o persoană cu adevărat bună?

Lui Yang Huixin, o creștină, i-a plăcut să fie o persoană bună încă de când era mică. Nu-i place să-i ofenseze pe alții. Crede că este o persoană bună deoarece este blândă și amabilă față de ceilalți. Dar numai după ce acceptă Evanghelia lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și trece prin judecata și mustrarea cuvintelor Lui, are parte de o trezire și își dă seama că nu este o persoană bună cu adevărat. Mai degrabă, ea trăiește pe baza filosofiilor satanice și este „o tipă de treabă” foarte egoistă și vicleană. Ea hotărăște în sinea ei să caute adevărul și să devină o persoană bună care e cinstită și dreaptă… Prin ce experiențe a trecut Yang Huixin care i-au permis să fie supusă unei astfel de transformări?
Fulgerul de la Răsărit, Biserica lui Dumnezeu Atotputernic a fost creată datorită arătării și lucrării lui Dumnezeu Atotputernic, q-a doua venire a Domnului Isus, Hristosul zilelor de pe urmă. Aceasta este alcătuită din toți cei care acceptă lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic în zilele de pe urmă și care sunt cuceriți și mântuiți de cuvintele Lui. Biserica a fost întemeiată personal, în întregime de Dumnezeu Atotputernic și este condusă de El, ca Păstor. Cu siguranță aceasta nu a fost creată de o persoană. Hristos este adevărul, calea și viața. Oile lui Dumnezeu aud glasul Lui . Atâta timp cât citiți cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, veți vedea că Dumnezeu S-a arătat.

Știi ce fel de slujire corespunde voii lui Dumnezeu? Citește acum.

Film creștin online subtitrat „Fericiți cei săraci cu duhul” Domnul Isus bate la ușă

Film creștin online subtitrat „Fericiți cei săraci cu duhul” Domnul Isus bate la ușă

Cho Yeonghan este pastor la o biserică din Coreea de Sud. El l-a slujit pe Domnul cu entuziasm câteva zeci de ani și a câștigat respectul profund al credincioșilor săi. În ultimii ani biserica sa a devenit tot mai pustie de la o zi la alta. Faptele rele erau din ce în ce mai obișnuite, ba chiar şi el s-a găsit uneori cufundat în păcat. Drept urmare, era extrem de nefericit și se simțea foarte derutat… După o lungă reflecție, a renunțat cu hotărâre la postul lui de pastor și a părăsit confesiunea, căutând o biserică în care se regăsea lucrarea Duhului Sfânt, sperând că va fi capabil să găsească drumul lepădării de păcat. A vizitat câteva confesiuni, însă pustiirea și depravarea acestora l-au făcut mai pierdut, confuz și fără ajutor. El a strigat către Domnul: „Doamne! Unde ești?” Când Cho Yeonghan a început să privească la lucrarea Dumnezeului Atotputernic din zilele de pe urmă, a fost plăcut surprins să descopere că cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic sunt pline de autoritate, de putere, și că sunt adevărul! După ce a ascultat predici și mărturii ale martorilor din Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, Cho Yeonghan a ajuns să înțeleagă din cuvintele Dumnezeului Atotputernic că, întrucât credea în Domnul Isus, îi fuseseră iertate păcatele și că fusese mântuit prin harul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu l-ar mai fi catalogat niciodată drept un păcătos, și că este vrednic să vină în fața lui Dumnezeu, să se roage și să se bucure de harul și binecuvântările lui Dumnezeu. Totuși, din cauza naturii sale păcătoase adânc înrădăcinate, încă este legat și controlat de păcat, și nu poate deveni sfânt. Numai acceptând judecata și pedeapsa cuvântului lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă, va fi capabil să se îndepărteze treptat de păcat, să atingă cu adevărat purificarea și mântuirea, și să fie condus de Dumnezeu în Împărăția Sa. La acest punct, Cho Yeonghan era plin de entuziasm și a acceptat cu bucurie lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, și a revenit să stea înaintea tronului lui Dumnezeu.

Fulgerul de la Răsărit, Biserica lui Dumnezeu Atotputernic a fost creată datorită arătării și lucrării lui Dumnezeu Atotputernic, q-a doua venire a Domnului Isus, Hristosul zilelor de pe urmă. Aceasta este alcătuită din toți cei care acceptă lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic în zilele de pe urmă și care sunt cuceriți și mântuiți de cuvintele Lui. Biserica a fost întemeiată personal, în întregime de Dumnezeu Atotputernic și este condusă de El, ca Păstor. Cu siguranță aceasta nu a fost creată de o persoană. Hristos este adevărul, calea și viața. Oile lui Dumnezeu aud glasul Lui . Atâta timp cât citiți cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, veți vedea că Dumnezeu S-a arătat.

Lucrarea și intrarea (10)

Este o situație fără precedent faptul că omenirea a progresat atât de mult. Lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului înaintează umăr la umăr și, astfel, lucrarea lui Dumnezeu este, de asemenea, o ocazie măreață fără egal. Intrarea omului, până în prezent, este o minune pe care omul nu și-a imaginat-o niciodată. Lucrarea lui Dumnezeu a atins apogeul – și, ulterior, „intrarea” omului[1] a atins, de asemenea, vârful. Dumnezeu S-a coborât pe Sine cât de mult a putut și nu a protestat niciodată față de omenire sau față de toate lucrurile din univers. Între timp, omul stă pe capul lui Dumnezeu, apăsându-L în creștet; toate au ajuns la vârf, este vremea pentru ziua în care se arată dreptatea. De ce să continuăm să lăsăm întunecimea să învelească pământul, iar întunericul să acopere toate popoarele? Dumnezeu a vegheat timp de câteva mii de ani – chiar timp de zeci de mii de ani – iar îngăduința Sa a atins de mult limita. El a urmărit fiecare mișcare a omenirii, a observat cât timp nedreptatea omului nu ar cunoște frâu și, totuși, omul, care de mult timp a devenit amorțit, nu simte nimic. Și cine a observat vreodată faptele lui Dumnezeu? Cine și-a ridicat vreodată ochii și s-a uitat în depărtare? Cine a ascultat vreodată cu atenție? Cine a fost vreodată în mâinile Atotputernicului? Toți oamenii sunt năpăstuiți de temeri imaginare.[2] Ce utilizare are o grămadă de fân și paie? Singurul lucru pe care îl pot face este să-L tortureze până la moarte pe Dumnezeul viu, întrupat. Deși ei nu sunt decât grămezi de fân și paie, există, totuși, un lucru pe care îl fac „cel mai bine dintre toate”: torturarea lui Dumnezeu Cel viu până la moarte și apoi strigând că „aceasta înveselește inimile oamenilor”. Ce grămadă de soldați creveți și generali homari! În mod remarcabil, în mijlocul unui flux neîncetat de oameni, ei își concentrează atenția asupra lui Dumnezeu, înconjurându-L cu o blocadă de netrecut. Cu însuflețirea arzând tot mai fierbinte,[3] ei L-au înconjurat pe Dumnezeu în hoarde, astfel încât să nu Se poată mișca un centimetru. În mâinile lor, ei țin tot felul de arme și privesc la Dumnezeu ca și când s-ar uita la un dușman, cu ochii plini de mânie. Ei așteaptă cu nerăbdare să-L „sfâșie pe Dumnezeu bucată cu bucată”. Cât de năucitor: de ce au devenit omul și Dumnezeu dușmani atât de neîmpăcat? S-ar putea să existe ranchiună între cel mai încântător Dumnezeu și om? Ar putea fi faptul că acțiunile lui Dumnezeu nu sunt de niciun folos pentru om? Îl rănesc acestea pe om? Omul fixează o privire neclintită asupra lui Dumnezeu, profund înfricoșat de faptul că El va rupe blocada omului, Se va întoarce la cel de-al treilea Cer și îl va arunca încă o dată pe om în temniță. Omul este neîncrezător față de Dumnezeu, stă ca pe ghimpi și se zvârcolește la distanță, pe pământ, ținând printre oameni o „mitralieră” îndreptată spre Dumnezeu. Este ca și cum, la cea mai mică frământare a lui Dumnezeu, omul va șterge tot ce este El – întregul Său corp și tot ceea ce El poartă – fără să lase nimic în urmă. Relația dintre Dumnezeu și om este iremediabilă. Dumnezeu este de neînțeles pentru om; omul, între timp, își închide în mod intenționat ochii și-și face de cap, fără să vrea deloc să-Mi vadă existența și să-Mi ierte judecata. Astfel, atunci când omul nu se așteaptă, Eu zbor în tăcere și nu voi mai compara cu omul cine este măreț și cine este mărunt. Omenirea este cel mai josnic „animal” dintre toate și nu vreau să-i mai dau atenție. De mult timp Mi-am luat tot harul înapoi în locul în care locuiesc în pace; din moment ce omul este atât de neascultător, ce motiv are să se mai bucure de harul Meu prețios? Nu sunt dispus să-Mi dăruiesc în zadar harul asupra forțelor care-Mi sunt potrivnice. Mi-aș da prețioasele roade acelor fermieri din Canaan, care sunt zeloși și Mă întâmpină cu sinceritate la întoarcere. Doresc doar ca Cerurile să dureze în veci și, mai mult decât atât, ca omul să nu îmbătrânească niciodată, pentru ca Cerurile și omul să fie întotdeauna în odihnă și acei „pini și chiparoși” veșnic verzi să-L însoțească pentru totdeauna pe Dumnezeu și Cerurile pentru a intra împreună în epoca ideală.

Am petrecut multe zile și nopți cu omul, am locuit în lume împreună cu el și nu i-am mai făcut niciodată alte cerințe; Eu doar conduc omul mereu înainte, nu fac altceva decât să-l călăuzesc și, pentru binele destinului omenirii, Eu îndeplinesc fără încetare lucrarea de aranjare. Cine a înțeles vreodată voia Tatălui Ceresc? Cine a traversat între cer și pământ? Nu mai doresc să petrec „epoca veche” a omului cu el, căci acesta este prea demodat, nu înțelege nimic, singurul lucru pe care-l știe este să se îndoape la ospățul pe care l-am pregătit, departe de orice altceva – fără să se gândească vreodată la nicio altă problemă. Omenirea este prea avară, urletul, întunericul și pericolul sunt prea mari printre oameni și, prin urmare, nu doresc să împart prețioasele fructe ale biruinței câștigate în zilele de pe urmă. Lăsați omul să se bucure de binecuvântările bogate pe care el însuși le-a creat, pentru că omul nu Mă întâmpină cu bucurie – de ce ar trebui să forțez omenirea să simuleze un zâmbet? Fiecare colț al lumii este lipsit de căldură, nu există nicio urmă de primăvară în toate peisajele lumii, căci, ca o creatură care locuiește în apă, el nu are câtuși de puțină căldură, este ca un cadavru și, chiar sângele care-i curge prin vene este ca gheața rece care răcește inima. Unde este căldura? Omul L-a pironit pe Dumnezeu fără motiv pe cruce, iar, după aceea, nu a avut nici cea mai mică reținere. Nimeni nu a simțit vreodată regret, iar acești tirani cruzi plănuiesc încă o dată să-L „captureze de viu”[4] pe Fiul Omului și să-L aducă înaintea unui pluton de execuție pentru a pune capăt urii din inimile lor. Eu ce foloase am ca să rămân în acest ținut periculos? Dacă rămân, singurul lucru pe care îl voi aduce omului este conflictul și violența și necazuri nesfârșite, pentru că nu i-am adus omului niciodată pacea, ci doar războiul. Zilele de pe urmă ale omenirii trebuie să fie pline de război, iar destinația omului trebuie să se răstoarne în mijlocul violenței și al conflictului. Nu vreau să „beneficiez” de „desfătarea” războiului, nu aș însoți vărsarea de sânge și sacrificiul omului, pentru că respingerea lui M-a condus la „descurajare” și nu am inima să Mă uit la războaiele sale – permiteți-i omului să se lupte după satisfacția inimii lui, Eu vreau să Mă odihnesc și să dorm, lăsați-i pe demoni să fie însoțitorii omenirii în timpul zilelor sale de pe urmă! Cine-Mi cunoaște voia? Pentru că nu sunt bine primit de om, iar el nu M-a așteptat niciodată, nu pot decât să-Mi iau rămas bun și să-i ofer destinația omenirii, să-i las toate bogățiile Mele, să-Mi semăn viața în om, să plantez sămânța vieții Mele în câmpul inimii omului, să-i las amintiri veșnice, să-Mi las toată dragostea omenirii și să dau omului tot ceea ce el prețuiește în Mine, ca dar al dragostei cu care tânjim unul după celălalt. Aș vrea să ne iubim unul pe celălalt pe vecie, să ne dăm unul altuia, ca lucru bun, ziua de ieri, căci Eu deja M-am dăruit total omenirii – ce plângeri ar putea avea omul? Mi-am lăsat deja întreaga viață omului și, fără un cuvânt, am trudit din greu să ar ținutul frumos al dragostei pentru omenire; n-am făcut niciodată omului vreo cerință echitabilă și nu am făcut nimic altceva decât să Mă supun, pur și simplu, aranjamentelor omului și să creez o zi de mâine mai frumoasă pentru omenire.

Deși lucrarea lui Dumnezeu este bogată și îmbelșugată, intrarea omului este foarte absentă. Din „inițiativa” comună între om și Dumnezeu, aproape toată este lucrarea Lui; cu privire la cât de mult a intrat omul, el nu are aproape nimic de dovedit. Omul, care este atât de sărăcit și orb, își măsoară chiar puterea împotriva lui Dumnezeu de astăzi cu „arme străvechi” în mâini. Aceste „maimuțe primitive” abia reușesc să meargă în poziție verticală și nu le este deloc rușine cu corpurile lor „goale”. Ce le face pe ele apte să evalueze lucrarea lui Dumnezeu? Ochii multora dintre aceste maimuțe cu patru membre devin plini de furie și se asmuță împotriva lui Dumnezeu cu arme antice din piatră în mâini, încercând să inițieze o întrecere a oamenilor maimuță așa cum nu s-a mai văzut vreodată pe lume, pentru a ține o competiție a zilelor de pe urmă între oamenii maimuță și Dumnezeu, care va deveni renumit în întregul ținut. Mulți dintre acești bărbați maimuță antici, care se ridică doar pe jumătate în picioare, sunt, în plus, plini de mulțumire de sine. Cu părul încâlcit, care le acoperă fețele, ei sunt plini de intenții ucigașe și își ridică picioarele din față. Ei încă nu au evoluat pe deplin la omul modern, astfel că, uneori, stau drepți în picioare, iar uneori se târăsc cu mărgele de transpirație care le acoperă fruntea ca niște picături de rouă strâns împachetate, iar dorința lor este evidentă. Privind la omul maimuță străvechi și complet, tovarășul lui, care stă în toate cele patru picioare, membrele lui mătăhăloase și lente, abia reușind să se ferească de lovituri și fără puterea de a se riposta, abia se poate abține. Cât ai clipi din ochi – înainte de a avea timp să vadă ce s-a întâmplat – „eroul” din ring se prăbușește la pământ, cu membrele în aer. Acele membre, care au fost înfipte în pământ în mod greșit în toți acei ani, au fost brusc răsturnate cu susul în jos, iar omul maimuță nu mai are nicio dorință de a se împotrivi. Din acest moment înainte, cei mai vechi dintre oamenii maimuță sunt șterși de pe fața pământului – este cu adevărat „cumplit”. Acest vechi om maimuță a ajuns la un astfel de sfârșit brusc. De ce a trebuit să se grăbească atât de curând din lumea minunată a omului? De ce nu a discutat cu tovarășii săi următorul pas al strategiei? Ce păcat că și-a luat rămas bun de la lume, fără să lase secretul măsurării puterii unora împotriva lui Dumnezeu! Cât de nechibzuit a fost ca un astfel de om maimuță străvechi să fi murit fără o șoaptă și să plece fără să transmită urmașilor săi „cultura și arta antică”. Nu era timp să îi cheme pe cei apropiați lângă el pentru a le spune despre dragostea lui, nu a lăsat niciun mesaj pe o tablă de piatră, nu a distins cerul-soare și nu a spus nimic despre greutățile sale negrăite. Când și-a dat ultima sa suflare, nu și-a chemat urmașii lângă corpul său muribund ca să le spună, cu cele patru membre rigide rămase ridicate pentru totdeauna ca ramurile unor arbori care arată spre cer, înainte de a închide ochii: „Nu urca în ring pentru a-L provoca pe Dumnezeu”. Se pare că a murit de o moarte amară... Dintr-o dată, un râs zgomotos izbucnește de sub ring; unul dintre oamenii maimuță, care este pe jumătate vertical, este alături de el; ținând o „măciucă de piatră” pentru a vâna antilope sau o altă pradă sălbatică, care este mai avansată decât cea a vechiului om maimuță, sare în ring, plin de furie, cu un plan bine gândit în minte.[5] Este ca și cum ar fi făcut ceva meritoriu. Folosind „puterea” măciucii sale de piatră, el reușește să se ridice drept timp de „trei minute”. Cât de mare este „puterea” acestui al treilea „picior”! L-a ținut, pe omul maimuță care este pe jumătate vertical, mare, stângaci și ridicol timp de trei minute ridicat în picioare – nu este de mirare că acest bătrân venerabil[6] om maimuță este atât de autoritar. Desigur că unealta veche, din piatră, „este la înălțimea reputației sale”: are un mâner, o margine și un vârf de cuțit, singurul defect fiind lipsa de luciu a marginii – cât de lamentabil este. Uitați-vă din nou la „micul erou” din timpuri străvechi, care stă în ring uitându-se la cei de jos, cu o privire disprețuitoare, ca și cum ar fi neputincioși inferiori, iar el ar fi eroul galant. În inima sa, îi dezaprobă în secret pe cei din fața scenei. „Țara are probleme și fiecare dintre noi este responsabil. De ce păstrați distanța? Ar fi oare posibil ca voi să vedeți că țara se confruntă cu o catastrofă, dar să nu vă angajați într-o luptă sângeroasă? Țara este în pragul catastrofei – de ce nu sunteți primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură?[7] Cum puteți sta să priviți că țara eșuează, iar poporul ei decade? Sunteți dispuși să suportați rușinea subjugării naționale? Ce grămadă de neisprăviți!” În timp ce gândesc astfel, în fața scenei izbucnesc scandaluri, iar ochii le devin tot mai aprinși de mânie, ca și cum ar fi gata să arunce[8] flăcări. Așteaptă cu nerăbdare ca Dumnezeu să eșueze înainte de luptă, disperați să-L ucidă pe Dumnezeu pentru a-i face pe oameni fericiți. Puțini știu că, deși unealta sa de piatră ar putea avea un renume meritat, niciodată nu ar putea să atragă ostilitatea lui Dumnezeu. Înainte să fi avut timp să se apere sau să se întindă și să se ridice în picioare, acesta se balansează înainte și înapoi, cu privirea din ochi pierdută. Se prăbușește spre vechiul său strămoș și nu se mai ridică; ținându-l strâns pe vechiul om maimuță, nu mai plânge și își recunoaște inferioritatea, fără a mai fi posedat de vreo dorință de împotrivire. Cei doi bieți oameni maimuță mor în fața ringului. Cât de nefericit este faptul că strămoșii omenirii, care au supraviețuit până în prezent, au murit în ignoranță în ziua în care S-a arătat Soarele dreptății! Cât de nesăbuit este să fi lăsat să treacă neobservată o astfel de mare binecuvântare – că, în ziua binecuvântării lor, oamenii maimuță, care au așteptat timp de mii de ani, au dus binecuvântarea în Infern pentru a se „delecta” împreună cu împăratul diavolilor! De ce să nu păstreze aceste binecuvântări în lumea celor vii ca să se bucure împreună cu fiii și fiicele lor? Ei doar o caută cu lumânarea! Ce risipă este faptul că, de dragul unui statut neînsemnat, a reputației și vanității, ei suferă de nenorocirea de a fi omorâți, năpustindu-se să fie primii care deschid porțile iadului și să devină fiii acestuia. Un astfel de preț este atât de inutil. Ce păcat că asemenea strămoși vechi, care au fost atât de „plini de spirit național”, puteau fi atât de „severi cu ei înșiși, dar atât de toleranți față de ceilalți”, închizându-se în iad și închizându-i pe acei inferiori neputincioși pe dinafară. Unde pot fi găsiți „reprezentanți ai poporului” cum este acesta? De dragul „bunăstării urmașilor lor” și a „vieții pașnice a generațiilor viitoare”, ei nu-I permit lui Dumnezeu să intervină și, astfel, nu acordă nicio atenție propriei vieți. Fără reținere, ei se dedică „cauzei naționale”, intrând în Infern fără o vorbă. Unde poate fi găsit un astfel de naționalism? Luptându-se cu Dumnezeu, ei nu se tem de moarte, nici de vărsarea de sânge și, cu atât mai puțin, nu se îngrijorează de ziua de mâine. Pur și simplu se apucă de treabă pe câmpul de luptă. Ce păcat că singurul lucru pe care-l primesc pentru „spiritul de devotament” este regretul veșnic și mistuirea de flăcările iadului care ard veșnic!

Ce fascinant! De ce întruparea lui Dumnezeu a fost întotdeauna respinsă și insultată de oameni? De ce oamenii nu au niciodată o înțelegere a întrupării Sale? Ar putea fi faptul că Dumnezeu a venit la momentul nepotrivit? Ar putea fi faptul că El a ajuns în locul greșit? Ar putea fi faptul că acest lucru se întâmplă pentru că Dumnezeu a acționat singur, fără „semnătura” omului? Ar putea fi deoarece Dumnezeu a hotărât singur, fără permisiunea omului? Faptele afirmă că Dumnezeu a anunțat în prealabil. El nu a greșit devenind trup. Oare trebuie să ceară consimțământul omului? Mai mult, Dumnezeu i-a reamintit omului cu mult timp în urmă, dar poate că oamenii au uitat. Ei nu sunt de vină, pentru că este mult timp de când omul a fost corupt de Satana încât nu poate înțelege nimic din ceea ce se petrece sub ceruri, nu poate spune nimic despre întâmplările lumii spirituale! Ce rușine că strămoșii omului, oamenii maimuță, au murit în ring, dar acest lucru nu este surprinzător: Cerul și pământul nu au fost niciodată compatibile și cum ar putea oamenii maimuță, ale căror minți sunt făcute din piatră, să conceapă că Dumnezeu ar putea deveni din nou trup? Cât de trist este faptul că un bătrân ca acesta, care este în cel de-al „șaizecilea an al său”, a murit în ziua arătării lui Dumnezeu, lăsând lumea nebinecuvântată la ivirea unei asemenea binecuvântări mari – nu este o minune? Întruparea lui Dumnezeu a trimis unde de șoc prin toate religiile și confesiunile, a „aruncat în neorânduială” ordinea inițială a cercurilor religioase și a scuturat inimile tuturor celor care tânjesc după arătarea lui Dumnezeu. Cine nu adoră? Cine nu tânjește să-L vadă pe Dumnezeu? Dumnezeu a fost personal printre oameni timp de mulți ani, totuși omul nu și-a dat seama de aceasta niciodată. Astăzi, Dumnezeu Însuși S-a arătat și Și-a expus identitatea mulțimilor – cum ar putea aceasta să nu aducă desfătare inimii omului? Cândva, Dumnezeu a împărțit bucuriile și necazurile cu omul, iar astăzi El a fost reunit cu omenirea și împarte cu ea poveștile timpurilor trecute. După ce a ieșit din Iudeea, oamenii nu au putut găsi nicio urmă a Lui. Ei tânjesc să se întâlnească încă o dată cu Dumnezeu, neștiind că astăzi s-au reîntâlnit și s-au reunit cu El. Cum ar putea acest lucru să nu stârnească gândurile de ieri? Acum două mii de ani în urmă, Simon Bar-Jonah, urmașul evreilor, L-a privit pe Isus Mântuitorul, a mâncat la aceeași masă ca El și, după ce L-a urmat timp de mulți ani, a simțit o afecțiune mai adâncă pentru El: L-a iubit din adâncul inimii sale, L-a iubit profund pe Domnul Isus. Poporul evreu nu știa nimic despre cum acest prunc cu părul auriu, născut într-o iesle friguroasă, a fost prima imagine a întrupării lui Dumnezeu. Toți au crezut că El era asemănător lor, nimeni nu L-a crezut diferit – cum ar fi putut oamenii să-L recunoască pe acest Isus normal și obișnuit? Poporul evreu s-a gândit la El ca la un fiu evreu al vremurilor. Nimeni nu L-a considerat ca pe un Dumnezeu încântător, iar oamenii nu au făcut nimic altceva decât să-I aducă cereri orbește, cerându-I să le dea haruri bogate și abundente, pace și bucurie. Ei știau doar că, asemeni unui milionar, El avea tot ce-și putea cineva dori vreodată. Cu toate acestea, oamenii nu L-au abordat niciodată ca pe cineva care era preaiubit; oamenii acelor timpuri nu L-au iubit, ci doar au protestat împotriva Lui și I-au făcut cereri iraționale, iar El nu S-a împotrivit niciodată, oferindu-i omului, în mod constant, haruri, deși el nu L-a cunoscut. El nu a făcut nimic altceva decât să-i dăruiască, în tăcere, omului căldură, dragoste și milă și, chiar mai mult, El i-a dat omului noi mijloace de practică, conducând omul în afara legăturilor legii. Omul nu L-a iubit, ci doar L-a invidiat și I-a recunoscut talentele excepționale. Cum ar fi putut oare omenirea oarbă să știe cât de mare a fost umilința îndurată de încântătorul Isus Mântuitorul, când a venit între oameni? Nimeni nu a luat în considerare suferința Lui, nimeni nu a știut despre dragostea Lui față de Dumnezeu Tatăl și nimeni nu putea să-I cunoască singurătatea; deși Maria a fost mama care L-a născut, cum putea ea să cunoască gândurile din inima Domnului Isus cel milostiv? Cine a cunoscut suferința de neimaginat pe care Fiul Omului a îndurat-o? După ce I-au făcut cereri, oamenii acelor vremuri L-au pus în subconștientul lor și L-au aruncat afară. Astfel că, El a rătăcit pe străzi, zi după zi, an după an, lăsându-Se în voia sorții timp de mulți ani, trăind timp de treizeci și trei de ani grei, ani care au fost atât lungi, cât și scurți. Când oamenii au avut nevoie de El, L-au invitat în casele lor cu chipuri zâmbitoare, încercând să-I facă cereri – și, după ce Și-a adus contribuția, L-au împins imediat pe ușă afară. Oamenii au mâncat ceea ce le era oferit din gura Lui, I-au băut sângele, s-au bucurat de harurile pe care le-a revărsat asupra lor, totuși, ei tot I S-au împotrivit, căci niciodată nu au știut cine le dăduse viață. În cele din urmă, L-au pironit pe cruce, dar El totuși nu a scos niciun sunet. Chiar și astăzi, El rămâne tăcut. Oamenii Îi mănâncă trupul, mănâncă hrana pe care El o face pentru ei, umblă pe calea pe care le-a deschis-o și Îi beau sângele, totuși, ei încă intenționează să-L respingă. De fapt, ei Îl abordează pe Dumnezeul care le-a dat viață ca pe un dușman și, în schimb, se comportă precum Tatăl Ceresc cu cei care sunt sclavi la fel ca ei. În aceasta, nu I se împotrivesc ei în mod intenționat? Cum a ajuns Isus să moară pe cruce? Știți voi? Nu a fost trădat de Iuda, care era cel mai apropiat de El și-L mâncase, Îl băuse și se bucurase de El? Motivul pentru care L-a trădat Iuda nu a fost faptul că Isus nu era decât un neînsemnat învățător normal? Dacă oamenii ar fi văzut într-adevăr că Isus era extraordinar și Unul care era al cerului, cum ar fi putut să-L pironească de viu pe cruce, timp de douăzeci și patru de ore, până când nu a rămas nicio suflare în corpul Său? Cine Îl poate cunoaște pe Dumnezeu? Oamenii nu fac altceva decât să se bucure de Dumnezeu cu lăcomie nepotolită, însă nu L-au cunoscut niciodată. Le-a fost dat un deget, iar ei au apucat toată mâna și Îl fac pe Isus total ascultător la poruncile lor, la ordinelor lor. Cine a arătat vreodată ceva despre calea îndurării față de acest Fiu al Omului, care nu are unde să-Și pună capul? Cine s-a gândit vreodată să-și unească forțele cu El pentru a finaliza însărcinarea dată de Dumnezeu Tatăl? Cine și-a amintit vreodată de El? Cine a fost vreodată atent la greutățile Sale? Fără cea mai mică urmă de iubire, omul Îl trage înainte și înapoi; el nu știe de unde au venit lumina și viața sa și nu face nimic altceva decât să plănuiască, în secret, cum să-L mai răstignească încă o dată pe Isus Cel de acum două mii de ani, care a experimentat durerea printre oameni. Oare Isus inspiră într-adevăr o astfel de ură? A fost uitat demult tot ce a făcut El? Ura care s-a contopit timp de mii de ani va lovi, în cele din urmă, în afară. Voi, soi de evrei! Când a fost vreodată Isus ostil față de voi, încât voi să-L urâți atât de mult? El a făcut și a vorbit atât de mult – nu este nimic din acestea spre folosul vostru? Și-a dat viața pentru voi, fără să ceară nimic în schimb, vi S-a dat vouă în întregime – chiar vreți încă să-L mâncați de viu? El v-a dat totul fără să rețină nimic, fără să se bucure vreodată de slava lumească, de căldura, dragostea sau de toate binecuvântările dintre oameni. Oamenii sunt atât de răi față de El, iar El nu S-a bucurat niciodată de toate bogățiile de pe pământ și Își dedică întreaga inimă sinceră și pasionată omului, Și-a dedicat totul omenirii – și cine I-a dat vreodată căldură? Cine I-a dat vreodată mângâiere? Omul a adunat toată presiunea asupra Lui, I-a înmânat toată nenorocirea, I-a impus cele mai nefericite experiențe ale sale, Îl învinovățește pentru toată nedreptatea, iar El a acceptat acestea tacit. A protestat vreodată față de cineva? A cerut vreodată o mică răsplată de la cineva? Cine a arătat vreodată o oarecare compasiune față de El? Ca oameni obișnuiți, care dintre voi nu a avut o copilărie romantică? Cine nu a avut o tinerețe plină de culoare? Cine nu are căldura celor dragi? Cine nu are iubirea rudelor și a prietenilor? Cine nu are respectul celorlalți? Cine nu are o familie călduroasă? Cine nu are mângâierea apropiaților săi? Iar El S-a bucurat vreodată de oricare din aceste lucruri? Cine I-a dat vreodată puțină căldură? Cine I-a dat vreodată o fărâmă de mângâiere? Cine I-a arătat vreodată puțină moralitate umană? Cine a fost vreodată îngăduitor cu El? Cine a fost vreodată cu El în vremuri grele? Cine a petrecut vreodată viața grea cu El? Omul nu și-a slăbit niciodată cerințele față de El; el doar Îi cere fără scrupule, ca și cum, venind în lumea omului, El ar trebui să fie boul sau calul său, prizonierul lui și trebuie să-i dea totul omului; dacă nu, omul nu-L va ierta niciodată, nu o va lăsa mai moale cu El, nu-L va numi niciodată Dumnezeu și nu-L va ține niciodată la mare cinste. Omul este prea aspru în atitudinea sa față de Dumnezeu, ca și cum ar fi pornit să-L chinuiască pe Dumnezeu până la moarte și, doar după aceea, își va domoli cerințele față de El; dacă nu, omul nu va coborî niciodată standardele cerințelor față de Dumnezeu. Cum ar putea un astfel de om să nu fie disprețuit de El? Nu este aceasta tragedia zilei de astăzi? Conștiința omului nu poate fi văzută nicăieri. El continuă să spună că va răsplăti dragostea lui Dumnezeu, dar Îl analizează și Îl torturează până la moarte. Nu este aceasta „rețeta secretă” a credinței în Dumnezeu, transmisă de strămoșii săi? Nu există niciun loc în care să nu se găsească „evreii”, iar astăzi încă mai fac aceeași lucrare, realizează încă aceeași lucrare de a I se împotrivi lui Dumnezeu și, totuși, ei cred că Îl măresc. Cum ar putea ochii omului să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea omul, care trăiește în trup, să-L abordeze pe El ca pe Dumnezeul întrupat care a venit de la Duhul? Cine dintre oameni ar putea să-L cunoască? Unde este adevărul printre oameni? Unde este adevărata dreptate? Cine poate cunoaște firea lui Dumnezeu? Cine poate concura cu Dumnezeul din cer? Nu este de mirare că, atunci când El a venit în mijlocul oamenilor, nimeni nu L-a cunoscut și a fost respins. Cum poate tolera omul existența lui Dumnezeu? Cum poate el lăsa lumina să izgonească întunericul din lume? Nu sunt toate acestea devotamentul de onoare al omului? Nu este aceasta intrarea verticală a omului? Și nu este lucrarea lui Dumnezeu centrată în jurul intrării omului? Aș vrea să contopiți lucrarea lui Dumnezeu cu intrarea omului, să stabiliți o relație bună între om și Dumnezeu și să îndepliniți datoria pe care omul ar trebui să o îndeplinească cât poate de bine. În felul acesta, lucrarea lui Dumnezeu se va sfârși ulterior, încheind cu slăvirea Sa!

Note de subsol:

1. „«Intrarea» omului” indică aici comportamentul neascultător al omului. Mai degrabă decât să se refere la intrarea oamenilor în viață – ceea ce este pozitiv – se referă la comportamentul și acțiunile lor negative. Se referă în general la toate faptele omului care sunt în opoziție cu Dumnezeu.

2. „Năpăstuiți de temeri imaginare” este folosit pentru a parodia viața omenească nechibzuită a umanității. Se referă la starea urâtă a vieții omenirii, în care oamenii trăiesc împreună cu demonii.

3. „Însuflețirea arzând tot mai fierbinte” este spus sarcastic și se referă la starea urâtă a omului.

4. „Captureze de viu” se referă la comportamentul violent și josnic al omului. Omul este brutal și câtuși de puțin iertător față de Dumnezeu și face cereri absurde de la El.

5. „Cu un plan bine gândit în minte” este spus sarcastic, iar acest lucru se referă la modul în care oamenii nu se cunosc pe ei înșiși și sunt neștiutori despre statura lor reală.

6. „Venerabil” este spus sarcastic.

7. „Primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură” este folosit cu semnificația de a fi patriot și a lucra din greu pentru propria țară.

8. „Arunce” indică starea urâtă a oamenilor care spumegă de furie când sunt învinși de către Dumnezeu. Aceasta indică amploarea împotrivirii lor față de Dumnezeu.

Lucrarea și intrarea (9)

Tradițiile etnice înrădăcinate și concepțiile mentale au aruncat, acum mult timp, o umbră asupra duhului pur și copilăros al omului, i-au atacat acestuia sufletul fără nicio urmă de umanitate, ca și cum ar fi lipsit de emoții sau orice rațiune a sinelui. Metodele acestor demoni sunt extrem de crude și este ca și cum „educația” și „creșterea” au devenit metodele tradiționale prin care regele diavolilor ucide omul; folosindu-și „învățătura profundă”, își acoperă complet sufletul urât, îmbrăcându-se în haine de oaie pentru a câștiga încrederea omului și, apoi, profitând de timpul când omul doarme ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putea să știe că ținutul în care au fost crescuți este țara diavolului, că cel care i-a crescut este, de fapt, un dușman care îi rănește. Totuși, omul nu se trezește deloc; după ce și-a satisfăcut foamea și setea, el se pregătește să răsplătească „bunătatea” „părinților” săi pentru că l-au crescut. Astfel este omul. Astăzi, el încă nu știe că împăratul care l-a crescut este dușmanul său. Pământul este murdărit cu oasele celor morți, diavolul, fără încetare, se desfată frenetic și continuă să devoreze trupul omului în „iad”, împărțind un mormânt cu schelete umane și încercând, în zadar, să mistuie ultimele rămășițe ale corpului zdrențuit al omului. Totuși, omul este permanent neștiutor și nu l-a abordat niciodată pe diavol ca dușman al său, dar, în schimb, îl slujește cu toată inima. Un astfel de popor depravat este pur și simplu incapabil de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Este ușor pentru Dumnezeu să devină trup șpentru a câștiga încrederea omului și, apoi, profitând de timpul când omul doarme ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putetisface cerințele lui Dumnezeu? Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite pentru binele lucrării omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a coborât în iadul viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta, nu S-a plâns niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru neascultarea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El, personal, Își desfășoară lucrarea. Cum ar putea Dumnezeu să aparțină iadului? Cum ar putea să-Și petreacă viața în iad? Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate ca să vină pe pământ, și a intrat personal în „iad” și „Infern”, în bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om. Cum este omul apt să I se împotrivească lui Dumnezeu? Ce motiv are ca să se mai plângă, încă o dată, de El? Cum poate avea tupeul să privească din nou la Dumnezeu? Dumnezeul Cerului a venit în acest atât de murdar ținut al viciului și niciodată nu a dat frâu liber nemulțumirilor Sale sau nu S-a plâns de om, ci, în schimb, acceptă, în tăcere, ravagiile[1] și asuprirea acestuia. Niciodată nu Și-a luat revanșa la cererile nerezonabile ale omului și nu i-a făcut vreodată cerințe excesive sau nerezonabile; El face doar, fără să se plângă, întreaga lucrare cerută de om: învățarea, luminarea, reproșarea, rafinarea cuvintelor, amintirea, îndemnul, consolarea, judecarea și revelarea. Care dintre pașii Lui nu au fost pentru viața omului? Deși El a înlăturat perspectivele și soarta omului, care dintre pașii realizați de Dumnezeu nu a fost pentru soarta lui? Care dintre ei nu au fost de dragul supraviețuirii omului? Care dintre ei nu au fost pentru a elibera omul de suferința și opresiunea forțelor întunecate care sunt negre ca noaptea? Care din ei nu sunt de dragul omului? Cine poate să înțeleagă inima lui Dumnezeu, care este ca o mamă iubitoare? Cine poate înțelege inima Lui nerăbdătoare? Inima pasională și așteptările Sale înflăcărate au fost răsplătite cu inimi reci, cu ochi duri, indiferenți, cu mustrările repetate și insultele omului, cu remarci tăioase, sarcasm și depreciere, au fost răsplătite cu luarea în derâdere de către om, cu călcarea în picioare și respingerea, cu înțelegerea greșită și cu tânguiala sa, cu înstrăinarea și evitarea, cu nimic altceva decât înșelăciune, atacuri și amărăciune. Cuvintele calde au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare. Dumnezeu nu poate decât să îndure, cu capul plecat, slujind oamenii ca un bou docil.[2] Câți sori și câte luni, de câte ori a stat cu fața la stele, a plecat în zori și S-a întors la apus, a aruncat și S-a întors, îndurând agonia de o mie de ori mai mare decât durerea plecării Sale de la Tatăl, suferind atacurile și ruperea omului, precum și tratarea și emondarea lui. Umilința și ascunderea lui Dumnezeu a fost răsplătită cu prejudecățile[3] omului, cu părerile și tratamentele lui nedrepte, iar anonimatul, îngăduința și toleranța I-au fost răsplătite cu privirea lacomă a omului. Acesta încearcă să-L calce în picioare pe Dumnezeu, fără scrupule, până la moarte, și să-L zdrobească la pământ. Atitudinea omului în abordarea lui față de Dumnezeu este una de „inteligență rară”, iar Dumnezeu, care este agresat și disprețuit de om, este zdrobit sub picioarele a zeci de mii de oameni, în timp ce omul se ridică la înălțime, ca și cum ar fi regele castelului, ca și cum ar vrea să preia puterea absolută,[4] să fie în centrul atenției din spatele unui ecran, să-L facă pe Dumnezeu directorul conștiincios și supus regulilor din culise, care nu are voie să riposteze sau să provoace probleme. Dumnezeu trebuie să joace rolul Ultimului Împărat, trebuie să fie o păpușă,[5] lipsit de orice libertate. Faptele omului sunt indescriptibile, deci, cum este apt să ceară una sau alta de la Dumnezeu? Cum este el apt să-I facă Lui sugestii? Cum este apt să ceară ca Dumnezeu să-i compătimească slăbiciunile? Cum este potrivit să primească mila lui Dumnezeu? Cum este potrivit să primească, de nenumărate ori, mărinimia lui Dumnezeu? Cum este el potrivit să primească, în repetate rânduri, iertarea Lui? Unde este conștiința lui? El I-a rupt inima lui Dumnezeu cu mult timp în urmă și, de mult, L-a lăsat cu inima sfărâmată. Dumnezeu a venit printre oameni, atent și vioi, sperând că omul va fi darnic față de El, chiar dacă doar cu puțină căldură. Totuși, inima Lui este puțin mângâiată de om, iar tot ceea ce El a primit sunt atacuri cu bulgări de zăpadă[6] și chinuri; inima omului este prea lacomă, dorința lui este prea mare, omul nu poate fi niciodată săturat, este întotdeauna răutăcios și imprudent, nu-I lasă niciodată lui Dumnezeu vreo libertate sau drept de a vorbi și nu-I lasă nicio opțiune, ci doar să Se supună umilinței și să-i permită omului să-L manipuleze, oricum dorește.

De la creație până acum, Dumnezeu a suferit atât de multă durere și atât de multe atacuri. Totuși, chiar și astăzi, omul încă nu-și îmblânzește cererile către Dumnezeu, încă Îl examinează, tot nu are nicio toleranță față de El și nu face decât să-L sfătuiască, să-L critice și să-L disciplineze, ca și cum ar fi profund temător că El va apuca pe calea greșită, că Dumnezeu pe pământ este grosolan și nerațional sau desfrânat, ori că nu poate deveni nimic. Omul are întotdeauna acest tip de atitudine față de Dumnezeu. Cum ar putea acest lucru să nu-L întristeze pe Dumnezeu? Devenind trup, Dumnezeu a suferit dureri și umilințe imense; cât este de greu, atunci, să-L facă pe El să accepte învățăturile omului? Sosirea Lui printre oameni L-a despuiat de toată libertatea, ca și cum ar fi fost întemnițat în Infern și a acceptat analiza omului fără cea mai mică împotrivire. Nu este rușinos acest lucru? Venind în familia unui om obișnuit, Isus a suferit cea mai mare nedreptate. Chiar mai umilitor este faptul că El a venit în această lume prăfuită și S-a smerit până în adâncurile cele mai de jos și Și-a asumat un trup al normalității absolute. Dumnezeul Cel mai Înalt nu îndură greutăți pentru a deveni o ființă umană slabă? Și nu sunt toate acestea pentru omenire? Au existat momente când Se gândea la El însuși? După ce a fost respins și ucis de iudei, luat în râs și batjocorit de popor, El nu S-a plâns niciodată Cerului, nici nu a protestat pe pământ. Astăzi, această tragedie veche de milenii s-a arătat din nou în mijlocul acestui popor asemeni evreilor. Oare ei nu săvârșesc aceleași păcate? Ce îl face pe om apt să primească făgăduințele lui Dumnezeu? Nu I se împotrivește lui Dumnezeu și, apoi, Îi acceptă binecuvântările? De ce omul nu se confruntă cu dreptatea sau nu caută adevărul? De ce nu este niciodată interesat de ceea ce face Dumnezeu? Unde este dreptatea lui? Unde este corectitudinea lui? Are tupeul să-L reprezinte pe Dumnezeu? Unde îi este simțul dreptății? Cât de mult din ceea ce este iubit de om este preaiubit de Dumnezeu? Omul nu este capabil să diferențieze creta de brânză,[7] confundă întotdeauna negrul cu albul, suprimă dreptatea și adevărul și ține la rang înalt incorectitudinea și nedreptatea. El îndepărtează lumina și hoinărește prin întuneric. Cei care caută adevărul și justiția înlătură, în schimb, lumina, iar aceia care Îl caută pe Dumnezeu, Îl calcă în picioare și se ridică în cer. Omul nu se deosebește de un bandit.[8]Unde este rațiunea lui? Cine poate deosebi binele de rău? Cine poate susține justiția? Cine este dispus să sufere pentru adevăr? Oamenii sunt vicioși și diabolici! După ce Îl pironesc pe Dumnezeu pe cruce, ei aplaudă și se veselesc, iar strigătele lor sălbatice nu se opresc. Ei sunt ca niște găini și câini, conspiră și complotează, și-au stabilit propria împărăție, amestecul lor nu a lăsat niciun loc neperturbat, își închid ochii și urlă nebunește la nesfârșit, îngrămădiți toți împreună, și se răspândește o atmosferă plină de emfază, agitată și plină de viață, iar cei care se atașează orbește de ceilalți continuă să apară, susținând toți numele „ilustre” ale strămoșilor lor. Acești câini și aceste găini L-au pus, cu mult timp în urmă, pe Dumnezeu în subconștient și nu au acordat niciodată vreo atenție stării inimii Lui. Nu este de mirare că Dumnezeu spune că omul este ca un câine sau ca o găină, un câine care latră și îi îndeamnă pe alții o sută să urle. Astfel, cu multă zarvă, el a transmis astăzi lucrarea lui Dumnezeu, nesocotind felul în care este lucrarea Sa, dacă există dreptate, dacă Dumnezeu are un loc pe care să-Și pună picioarele, despre cum este ziua de mâine, despre propria lui smerenie și întinăciune. Omul nu s-a gândit niciodată atât de mult la lucruri, nu și-a făcut vreodată griji pentru ziua de mâine și a adunat tot ce este folositor și prețios în brațele sale, fără să-I lase lui Dumnezeu nimic altceva decât resturi și rămășițe.[9] Cât de crudă este omenirea! El nu-și irosește niciun sentiment pentru Dumnezeu și, după ce devorează în secret toate ale lui Dumnezeu, Îl aruncă mult în urma lui, fără să mai dea vreo atenție existenței Lui. El se bucură de Dumnezeu, totuși I se împotrivește și Îl calcă în picioare, în timp ce, cu buzele, Îi mulțumește și Îl laudă; se roagă la Dumnezeu și depinde de El, în timp ce-L și înșelă. Omul „ridică în slăvi” numele lui Dumnezeu și Îi privește fața, totuși, se așază, de asemenea, cu tupeu și nerușinare pe tronul Său și judecă „nedreptatea” lui Dumnezeu. Gura lui spune că el Îi este îndatorat lui Dumnezeu și se uită la cuvintele Sale, dar în inima lui Îi aruncă invective; este „îngăduitor” față de Dumnezeu, totuși Îl asuprește, iar gura lui spune că aceasta este de dragul lui Dumnezeu. În mâinile sale, păstrează lucrurile lui Dumnezeu, iar, în gura sa, mestecă mâncarea pe care Dumnezeu i-a dat-o, totuși, ochii lui se fixează, cu o privire rece și fără emoție, asupra lui Dumnezeu, ca și cum ar dori să-L înghită pe tot. Omul privește adevărul, dar insistă să spună că este șmecheria Satanei; apreciază dreptatea, dar o forțează să devină negare de sine; se uită la faptele omului, dar insistă că sunt ceea ce este Dumnezeu; apreciază darurile naturale ale omului, dar insistă că sunt adevărul; privește la faptele lui Dumnezeu, dar insistă asupra faptului că sunt aroganță și îndrăzneală, lăudăroșenie și neprihănire de sine. Când omul privește la Dumnezeu, insistă să-L eticheteze ca fiind uman și încearcă din greu să-L pună pe scaunul unei ființe create care se află în complicitate cu Satana; el știe foarte bine că acestea sunt cuvântările lui Dumnezeu, dar nu le va numi altceva decât scrierile unui om. Omul știe foarte bine că Duhul este realizat în trup, că Dumnezeu devine trup, dar spune doar că acest trup este urmașul[10] lui Satana; știe foarte bine că Dumnezeu este smerit și ascuns, totuși, spune doar că Satana a fost rușinat și că Dumnezeu a câștigat. Ce neisprăviți! Omul nu este demn să slujească nici măcar ca și câine de pază! El nu face deosebire între negru și alb și, chiar în mod intenționat, face din negru alb. Oare puterile și asaltul omului pot îngădui ziua emancipării lui Dumnezeu? După ce I s-a împotrivit, în mod intenționat, lui Dumnezeu, omului nu putea să-i pese mai puțin sau chiar să meargă atât de departe încât să-L omoare, nelăsându-L pe Dumnezeu să Se arate. Unde este neprihănirea? Unde este dragostea? El stă lângă Dumnezeu și Îl împinge în genunchi, ca să ceară iertare, să asculte toate aranjamentelor sale, să consimtă la toate manevrele lui și Îl face pe Dumnezeu să ia exemplu de la el în tot ceea ce El face sau, în caz contrar, omul se mânie[11] și își pierde cumpătul. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie îndurerat sub o asemenea influență a întunericului, care face din negru alb? Cum ar putea să nu-Și facă griji? De ce se spune că, atunci când Dumnezeu Și-a început cea mai recentă lucrare, a fost ca zorii unei noi epoci? Faptele omului sunt atât de „bogate”, „izvorul cu apă vie veșnic curgător” „umple” neîncetat câmpul inimii omului, în timp ce „izvorul cu apă vie” al omului rivalizează, fără scrupule, cu Dumnezeu.[12] Cei doi sunt ireconciliabili și le oferă oamenilor în locul lui Dumnezeu, fără nicio rezervă, în timp ce omul cooperează cu el fără să ia deloc în considerare pericolele implicate. Și cu ce efect? El Îl aruncă cu răceală pe Dumnezeu într-o parte și Îl pune departe, unde oamenii nu Îi vor da nicio atenție, profund înfricoșați că El le va atrage atenția și foarte temători că izvoarele cu apă vie ale lui Dumnezeu îl vor ademeni și îl vor câștiga pe om. Astfel, după ce a trăit mulți ani de preocupări lumești, el complotează și urzește împotriva lui Dumnezeu și chiar Îl face ținta pedepsei sale. Este ca și cum El ar deveni un buștean în ochiul lui, iar el este disperat să-L apuce pe Dumnezeu și să-L pună în foc pentru a fi rafinat și curățit. Văzând disconfortul lui Dumnezeu, omul se bate în piept și râde, dansează de bucurie și spune că El a fost, de asemenea, cufundat în rafinament și spune că va curăța prin ardere necurăția lui Dumnezeu, ca și cum doar acest lucru ar fi rațional și rezonabil, ca și cum doar acestea ar fi metodele echitabile și acceptabile ale Cerului. Acest comportament violent al omului pare atât intenționat cât și inconștient. Omul își dezvăluie atât chipul urât, cât și sufletul hidos și întinat, precum și aspectul jalnic al unui cerșetor. După ce se dezlănțuie în lung și-n lat, el adoptă un aspect patetic și cere iertare Cerului, semănând cu un mops extrem de vrednic de milă. Omul acționează întotdeauna în moduri neașteptate, mereu „călătorește pe spatele unui tigru pentru a-i speria pe ceilalți”,[a] el se alătură distracției ori de câte ori poate, nu dă nici cea mai mică atenție inimii lui Dumnezeu, nici nu face vreo comparație cu propriul său statut. El doar I se împotrivește, în tăcere, lui Dumnezeu, ca și cum El i-ar fi greșit și nu ar trebui să-l trateze astfel și ca și cum Cerul nu ar avea ochi și face lucrurile, în mod intenționat, dificile pentru el. Astfel, omul realizează dintotdeauna, în secret, comploturi răutăcioase și nu-și îmblânzește, câtuși de puțin, cererile către Dumnezeu, jinduind cu ochi prădători, uitându-se furios la fiecare mișcare a Sa, fără să se gândească vreodată că este dușmanul lui Dumnezeu, și sperând că va veni ziua când El va despărți ceața și va face lucrurile clare, îl va mântui din „gura tigrului” și se va răzbuna în numele său. Chiar și astăzi, oamenii încă nu cred că joacă rolul de a I se împotrivi lui Dumnezeu, rol care a fost jucat de atât de mulți de-a lungul veacurilor; cum ar putea ei să știe că, în tot ceea ce fac, s-au rătăcit de mult, că tot ceea ce au înțeles a fost de mult timp cuprins de mări.

Cine a acceptat vreodată adevărul? Cine L-a primit vreodată pe Dumnezeu cu brațele deschise? Cine și-a dorit vreodată, cu bucurie, arătarea lui Dumnezeu? Comportamentul omului a decăzut de mult, iar pângărirea lui a părăsit de mult, nerecunoscută, templul lui Dumnezeu. Între timp, omul își continuă încă propria lucrare, uitându-se mereu de sus la Dumnezeu. Este ca și cum împotrivirea sa față de Dumnezeu a fost gravată în piatră și de neschimbat și, prin urmare, ar fi fost mai degrabă blestemat decât să mai pătimească tratarea necorespunzătoare a cuvintelor și acțiunilor sale. Cum ar putea astfel de oameni să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea ei să-și găsească odihna cu Dumnezeu? Și cum ar putea ei să fie potriviți să vină înaintea Lui? Fără îndoială, nu este nimic în neregulă să ne devotăm planului de gestionare (planului mântuirii) al lui Dumnezeu – dar de ce oamenii pun întotdeauna în subconștient lucrarea și totalitatea lui Dumnezeu, în timp ce își dedică, în mod altruist, propriul sânge și propriile lacrimi? Duhul de devotament altruist al oamenilor este, fără îndoială, prețios – însă cum ar putea ei să știe că „mătasea” pe care o țes ei este total incapabilă să reprezinte ceea ce este Dumnezeu? Intențiile bune ale oamenilor sunt, fără îndoială, prețioase și rare – dar cum ar putea ele să înghită „comoara neprețuită”?[13] Fiecare dintre voi ar trebui să se gândească la trecutul său: de ce nu ați fost vreodată separați de mustrarea și blestemul nemiloase? De ce sunt oamenii întotdeauna în astfel de „termeni intimi” cu vorbele mărețe și judecata dreaptă? Oare Dumnezeu chiar îi încearcă? Dumnezeu îi rafinează, în mod intenționat? Și cum intră oamenii în mijlocul rafinamentului? Ei cunosc cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu? Ce lecții au învățat oamenii din lucrarea Lui și din propria lor intrare? Fie ca oamenii să nu uite îndemnul lui Dumnezeu, să aibă pătrundere în lucrarea lui Dumnezeu, să creadă ferm în ea și să-și gestioneze, în mod adecvat, propria lor intrare.

Note de subsol:

1. „Ravagii” este folosit pentru a expune neascultarea omenirii.

2. „Au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare, cu capul plecat, slujind oamenii ca un bou docil” a fost inițial o singură propoziție, dar aici este împărțită în două pentru a face lucrurile mai clare. Prima propoziție se referă la acțiunile omului, în timp ce a doua indică suferințele îndurate de Dumnezeu și faptul că Dumnezeu este umil și ascuns.

3. „Prejudecata” se referă la comportamentul neascultător al oamenilor.

4. „Să preia puterea absolută” se referă la comportamentul neascultător al oamenilor. Ei înșiși se ridică în slăvi, îi înlănțuie pe alții, îi fac să-i urmeze și să sufere pentru ei. Ei sunt forțele care Îi sunt ostile lui Dumnezeu.

5. „Păpușă” este folosit pentru a-i ridiculiza pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

6. „Bulgări de zăpadă” este folosit pentru a evidenția comportamentul umil al oamenilor.

7. „Nu este capabil să diferențieze creta de brânză” indică faptul că oamenii prefac voia lui Dumnezeu în ceva satanic, referindu-se, în general, la comportamentul în care oamenii Îl resping pe Dumnezeu.

8. „Bandit” este folosit pentru a indica faptul că oamenii sunt lipsiți de rațiune și de înțelegere.

9. „Resturi și rămășițe” este folosit pentru a indica comportamentul prin care oamenii Îl asupresc pe Dumnezeu.

10. „Urmașul” este folosit în mod sarcastic.

11. „Se mânie” se referă la fața urâtă a omului care este înfuriat și exasperat.

12. „Fără scrupule” se referă la momentul când oamenii sunt necugetați și nu au câtuși de puțină venerație față de Dumnezeu.

13. „Comoară neprețuită” se referă la totalitatea lui Dumnezeu.

a. Acesta este un idiom chinezesc.

Lucrarea Duhului Sfânt și lucrarea Satanei

Cum înţelegeţi caracteristicile duhului? Cum lucrează Duhul Sfânt în om? Cum lucrează Satana în om? Cum lucrează duhurile rele în om? Și care sunt manifestările acestei lucrări? Când ți se întâmpă ceva, acest lucru vine de la Duhul Sfânt și ar trebui să i te supui sau nu? Practicile efective ale oamenilor dau naștere multor lucruri care țin de voința umană și, totuși, pe care oamenii le consideră mereu ca venind din partea Duhului Sfânt. Unele vin din partea duhurilor rele și, totuși, oamenii cred că provin din Duhul Sfânt, iar uneori Duhul Sfânt îi îndrumă pe oameni din interior, dar, oamenii se tem că această îndrumare vine de la Satana și nu îndrăznesc să se supună când, în realitate, este vorba despre luminarea dată de Duhul Sfânt. Așadar, fără a face diferența între ele, nu există nicio modalitate de a ști când ți se întâmplă efectiv să ai asemenea experiențe și, fără a face diferența, nu poți dobândi viața. Cum lucrează Duhul Sfânt? Cum lucrează duhurile rele? Ce vine din voința omului? Și ce se naște din călăuzirea și luminarea Duhului Sfânt? Dacă înţelegi regulile lucrării Duhului Sfânt în om, atunci vei putea să-ți îmbogățești cunoștințele și să faci diferența între lucrări în viața zilnică și în timpul experiențelor tale efective; vei ajunge să-L cunoști pe Dumnezeu, vei putea să-l înțelegi pe Satana, nu vei mai fi derutat în ascultarea sau căutarea ta și vei fi o persoană ale cărei gânduri sunt clare și care se supune lucrării Duhului Sfânt.

Lucrarea Duhului Sfânt este o formă de îndrumare proactivă și de luminare pozitivă. Nu permite oamenilor să fie pasivi. Le aduce mângâiere, le oferă credință și tărie sufletească și le permite să continue opera de desăvârșire a lor de către Dumnezeu. Când Duhul Sfânt lucrează, oamenii pot să pătrundă în mod activ; ei nu sunt pasivi sau forțați, ci proactivi. Când Duhul Sfânt lucrează, oamenii sunt bucuroși și harnici şi doritori să se supună și fericiți să se umilească și, chiar dacă sunt îndurerați și fragili înlăuntrul lor, ei iau decizia să coopereze, ei suferă cu bucurie, pot să se supună și nu sunt pătați de voinţa umană și, cu siguranță, nici de dorințele și motivațiile umane. Când oamenii experimentează lucrarea Duhului Sfânt, ei sunt mai ales sfinți în sinea lor. Cei care sunt înzestraţi cu lucrarea Duhului Sfânt trăiesc iubirea lui Dumnezeu, iubirea fraților și surorilor lor și se desfată cu lucrurile cu care se desfată Dumnezeu și detestă lucrurile pe care le detestă Dumnezeu. Persoanele care sunt atinse de lucrarea Duhului Sfânt au o umanitate normală și dispun de umanitate și urmăresc în mod constant adevărul. Când Duhul Sfânt lucrează în oameni, starea lor sufletească devine din ce în ce mai bună, iar umanitatea lor devine din ce în ce mai normală și, deși o parte din cooperarea lor poate fi prostească, motivațiile lor sunt corecte, intrarea lor este pozitivă, ei nu încearcă să întrerupă și sunt lipsiţi de reavoinţă. Lucrarea Duhului Sfânt este normală și reală, Duhul Sfânt lucrează în om potrivit regulilor vieții normale a omului, iar El luminează și îndrumă oamenii potrivit scopurilor adevărate ale oamenilor obişnuiţi. Când Duhul Sfânt lucrează în oameni, El îi îndrumă și îi luminează potrivit nevoilor oamenilor obişnuiţi, El le oferă lucruri în funcție de nevoile lor și îi îndrumă și luminează pozitiv în funcție de ceea ce le lipsește; când Duhul Sfânt lucrează, această lucrare este în acord cu cu regulile vieții normale a omului și doar în viața reală oamenii pot vedea lucrarea Duhului Sfânt. Dacă, în viața de zi cu zi, oamenii au o stare pozitivă și o viață duhovnicească normală, atunci sunt înzestraţi cu lucrarea Duhului Sfânt. Într-o asemenea stare, când mănâncă și beau cuvintele lui Dumnezeu, ei au credință, când se roagă, sunt inspirați, când ceva li se întâmplă, nu sunt pasivi și, când li se întâmplă, ei pot vedea lecțiile pe care Dumnezeu cere să fie învățate și nu sunt pasivi sau slabi și, deși au dificultăți reale, ei sunt dornici să se supună tuturor aranjamentelor lui Dumnezeu.

Ce efecte sunt obţinute prin lucrarea Duhului Sfânt? Tu poți fi prostuț și nu se poate face nicio diferență în sinea ta, dar Duhul Sfânt trebuie să lucreze ca să existe credință în tine pentru ca tu să simți întotdeauna că nu poți să-L iubești pe Dumnezeu îndeajuns, pentru ca tu să poți fi dispus să cooperezi, să fii dispus să cooperezi, indiferent de cât de mari sunt dificultățile. Lucrurile ți se vor întâmpla și nu îți va fi clar dacă vin de la Dumnezeu sau de la Satana, dar tu vei putea să aștepți și nici nu vei fi pasiv sau nepăsător. Aceasta este lucrarea normală a Duhului Sfânt. Când Duhul Sfânt lucrează în ei, oamenii tot întâmpină dificultăți reale, uneori plâng și uneori sunt lucruri pe care nu le pot depăși, dar acesta este doar un stadiu al lucrării obișnuite a Duhului Sfânt. Deși ei nu depășesc aceste lucruri și cu toate că în acel moment sunt slabi și se plâng, după aceea sunt totuși capabili să-L iubească pe Dumnezeu cu absolută credință. Pasivitatea lor nu îi poate opri din a avea experiențe normale și, indiferent de ceea ce spun alți oameni și de cum îi atacă, ei tot sunt capabili să-L iubească pe Dumnezeu. În timpul rugăciunii, ei simt întotdeauna că obişnuiau să fie atât de îndatorați lui Dumnezeu și decid să-L mulţumească pe Dumnezeu și să renunțe la cele trupești când vor întâlni aceste lucruri din nou. Această putere arată că în sinea lor se găsește lucrarea Duhului Sfânt și că aceasta este starea normală a lucrării Duhului Sfânt.

Ce lucrare vine de la Satana? În lucrarea care vine de la Satana, viziunile pe care le au oamenii sunt vagi și abstracte și ei sunt lipsiţi de umanitatea normală, motivațiile din spatele acțiunilor lor sunt greșite și, deși îşi doresc să-L iubească pe Dumnezeu, în ei există mereu acuzații, iar aceste acuzații și gânduri se amestecă mereu în ei, constrângând creșterea vieții lor și oprindu-i din a avea o stare sufletească normală în fața lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că, de îndată ce lucrarea Satanei apare în oameni, inimile lor nu mai pot fi în pace în fața lui Dumnezeu, oamenii nu mai știu ce să facă cu ei, vederea unei adunări de oameni îi face să-și dorească să fugă și nu sunt capabili să-și închidă ochii când ceilalți se roagă. Lucrarea duhurilor rele distruge relațiile normale dintre om și Dumnezeu și tulbură viziunile anterioare ale oamenilor și calea pe care a luat-o viața lor, în inimile lor, ei nu se mai pot apropia niciodată de Dumnezeu, se întâmplă lucruri care îi perturbă și îi înlănțuiesc, iar inimile lor nu-și pot găsi pacea, nelăsând putere deloc pentru iubirea lor pentru Dumnezeu și făcându-i să fie cuprinși de melancolie. Acestea sunt manifestările lucrării Satanei. Lucrarea Satanei se manifestă astfel: nu poți să te ții tare pe poziție, făcându-te să devii o persoană care Îi greșește lui Dumnezeu și care nu are deloc credință în El. Când Satana intervine, îți pierzi iubirea și credința în Dumnezeul din tine, ești despuiat de o relație normală cu Dumnezeu, nu cauți adevărul sau să te perfecţionezi, regresezi, şi devii pasiv, te complaci, dai frâu liber păcatului și nu urăști păcatul; în plus, amestecul Satanei te face să devii desfrânat, face ca atingerea lui Dumnezeu să dispară din tine, te face să te plângi de El și să I te opui, ceea ce face să te îndoiești de El și chiar există riscul să Îl părăsești. Toate acestea reprezintă lucrarea Satanei.

Când ceva ți se întâmplă în viața de zi cu zi, cum ar trebui să îţi dai seama dacă vine din lucrarea Duhului Sfânt sau din lucrarea Satanei? Când starea sufletească a oamenilor este normală, viețile lor duhovnicești și viețile lor pământești sunt normale şi judecata lor e normală și organizată; în general, ceea ce ei experimentează şi ajung să cunoască în sinea lor în acel moment se poate spune că vine de la atingerea Duhului Sfânt (revelații sau cunoștințe superficiale când mănânci sau bei cuvintele lui Dumnezeu sau credința când ți se întâmplă lucruri sau puterea de a-L iubi pe Dumnezeu când ți se întâmplă lucruri—acestea aparțin toate de Duhul Sfânt). Lucrarea Duhului Sfânt în om este îndeosebi normală; omul nu o poate simți și pare a fi chiar prin omul în sine—dar, de fapt, este lucrarea Duhului Sfânt. În viața zilnică, Duhul Sfânt face atât lucrări mari, cât și lucrări mici în toată lumea, doar că pur şi simplu, gradul acestei lucrări variază. Unii oameni sunt de calibru bun, ei înțeleg lucrurile repede, iar luminarea Duhului Sfânt este cu atât mai mare în ei; alții sunt de calibru mai prost și le ia mai mult să înțeleagă lucruri, dar Duhul Sfânt îi atinge în interior și ei, de asemenea, pot dobândi credința în Dumnezeu — Duhul Sfânt lucrează în toți cei care îl urmează pe Dumnezeu. Când, în viața zilnică, oamenii nu I se opun lui Dumnezeu sau nu se răzvrătesc împotriva Lui, nu fac lucruri care sunt în dezacord cu gestionarea lui Dumnezeu și nu împiedică lucrarea lui Dumnezeu, în fiecare dintre ei, Duhul lui Dumnezeu lucrează într-o măsură mai mare sau mai mică și îi atinge, îi luminează, le dă credință, le dă putere și îi îndeamnă să fie intre proactiv , să nu fie leneși sau să râvnească plăcerile trupești, dispuşi să practice adevărul și să tânjească după cuvintele lui Dumnezeu – toate acestea reprezintă lucrarea care vine de la Duhul Sfânt.

Când starea oamenilor nu e normală, ei sunt uitați de Duhul Sfânt, sunt nemulţumiţi în sinea lor, motivațiile lor sunt greșite, sunt leneși, se răsfață cu lucruri trupești, iar inimile lor se revoltă împotriva adevărului, iar toate acestea vin de la Satana. Când starea sufletească a oamenilor nu este normală, când sunt întunecaţi în sinea lor și și-au pierdut rațiunea normală, când au fost uitați de Duhul Sfântși nu pot să-L simtă pe Dumnezeu în ei, atunci este momentul în care Satana lucrează în ei. Dacă oamenii au întotdeauna putere în ei și Îl iubesc pe Dumnezeu atunci, în general, când lucrurile li se întâmplă, acestea vin de la Duhul Sfânt și, pe oricine ar întâlni, este rezultatul aranjamentelor lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că, atunci când starea sufletească este normală, când te găsești în marea lucrare a Duhului Sfânt, atunci este imposibil ca Satana să te facă să eziți; pe o asemenea bază, se poate spune că totul vine de la Duhul Sfânt și, deși poate că ai gânduri greșite, eşti capabil să renunți la ele și să nu le urmezi. Toate acestea vin de la lucrarea Duhului Sfânt. În ce situații intervine Satana? Când starea ta sufletească nu este normală, când nu ai fost atins de Dumnezeu și eşti lipsit de lucrarea lui Dumnezeu, când ești uscat și searbăd pe dinăuntru, când te rogi lui Dumnezeu, dar nu înțelegi nimic și când mănânci și bei cuvintele lui Dumnezeu, dar nu ești luminat sau iluminat – în acele momente Satanei îi este ușor să lucreze în tine. Cu alte cuvinte, când ai fost abandonat de Duhul Sfânt și nu Îl înțelegi pe Dumnezeu, atunci ţi se întâmplă multe lucruri care vin din tentația Satanei. Satana lucrează în același timp cu Duhul Sfânt și intervine în om în același moment în care Duhul Sfânt îl atinge pe om în interior; totuși, în acele momente, lucrarea Duhului Sfânt primează, iar oamenii ale căror stări sufletești sunt normale pot triumfa, acesta fiind triumful lucrării Duhului Sfânt asupra lucrării Satanei. Totuși, când Duhul Sfânt lucrează, lucrarea Satanei este foarte redusă; când Duhul Sfânt lucrează, în oameni există încă o fire nesupusă și tot ceea ce a fost inițial în ei este încă acolo, dar, cu lucrarea Duhului Sfânt, oamenilor le este ușor să cunoască lucrurile esențiale ce ţin de sine și firea lor răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – deși se pot lepăda de ea doar treptat. Lucrarea Duhului Sfânt este îndeosebi normală și, pe măsură ce El lucrează în oameni, ei tot au necazuri, tot plâng, tot suferă, sunt tot slabi, și încă le sunt neclare multe lucruri; totuși, chiar și într-o asemenea stare, tot au puterea să se oprească din regres și pot să-L iubească pe Dumnezeu şi, deși plâng și sunt abătuți în sinea lor, pot încă să-L preamărească pe Dumnezeu; lucrarea Duhului Sfânt este îndeosebi normală și nici câtuşi de puţin supranaturală. Majoritatea oamenilor cred că, de îndată ce Duhul Sfânt începe să lucreze, apar schimbări în starea oamenilor și că lucrurile esențiale ce ţin de ei dispar. Astfel de idei sunt greşite. Când Duhul Sfânt lucrează în om, lucrurile pasive ale omului rămân tot acolo și statura sa e aceeaşi, dar apar iluminarea și luminarea date de Duhul Sfânt, omul devine mai proactiv, starea sa sufletească este normală, iar omul se schimbă rapid. Potrivit experiențelor reale ale oamenilor, aceștia experimentează în principal fie lucrarea Duhului Sfânt, fie pe cea a Satanei. Dacă ei nu reușesc să înţeleagă aceste stări și să facă diferența între ele, atunci experiențele reale ies din discuție, ca să nu mai vorbim de schimbările produse asupra firii. Așadar, cheia în ceea ce privește experiențele avute cu Dumnezeu este de a pricepe asemenea lucruri; astfel, oamenilor le va fi mai ușor să le experimenteze.

Lucrarea Duhului Sfânt înseamnă progres proactiv, în timp ce lucrarea Satanei înseamnă regres și pasivitate, nesupunere față de Dumnezeu, împotrivire față de Dumnezeu, pierdere a credinței în Dumnezeu și lipsă de dorință chiar de a cânta cântece sau de a te ridica și a dansa. Ceea ce vine din luminarea dată de Duhul Sfânt nu-ți este impus, ci este îndeosebi natural. Dacă tu o urmezi, vei avea parte de adevăr şi, dacă nu, ţi se vor face reproşuri. Dacă este luminarea dată de Duhul Sfânt, atunci nimic din ceea ce faci nu va fi împiedicat sau constrâns, te vei simți eliberat, va exista o cale de practică pentru acțiunile tale, nu vei mai fi supus niciunei restricții și vei putea să acționezi potrivit voinței lui Dumnezeu. Lucrarea Satanei aduce multe lucruri care te deranjează, te face să nu-ți dorești să te rogi, să fii prea leneș să mănâci și să bei cuvintele lui Dumnezeu și prea indispus să trăiești viața bisericii și te înstrăinează de viața duhovnicească. Lucrarea Duhului Sfânt nu intervine în viața ta zilnică și nici în pătrunderea ta într-o viață duhovnicească normală. În momentul în care ţi se întâmplă multe lucruri, nu poți să faci diferența între ele. Totuși, după câteva zile, trăiești puțin, te manifești puțin și în tine au loc nişte reacţii, iar prin aceste manifestări poți să-ți dai seama dacă gândurile din tine vin de la Dumnezeu sau de la Satana. Unele lucruri te fac în mod clar să te opui lui Dumnezeu și să te revolți împotriva Lui sau te opresc să pui în practică cuvintele Lui, iar aceste lucruri vin toate de la Satana. Unele lucruri nu sunt așa clare și nu-ți poți da seama ce sunt în acel moment; după aceea, după ce le-ai văzut manifestările, poți spune care dintre ele vine de la Satana și care sunt îndrumate de către Duhul Sfânt. După ce ai făcut diferența clară între aceste lucruri, nu vei mai fi ușor de indus în eroare în experiențele tale. Uneori, când starea ta sufletească nu este bună, ai anumite gânduri care te scot din starea pasivă — ceea ce arată că atunci când starea ta sufletească nu este prielnică, unele dintre gândurile tale pot veni și de la Duhul Sfânt. Nu trebuie să tragem concluzia că, atunci când ești pasiv, toate gândurile sunt trimise de Satana; dacă așa ar fi, atunci când ai fi capabil să te orientezi spre o stare pozitivă? Fiind pasiv o perioadă, Duhul Sfânt îți dă o șansă de a fi desăvârșit, El te atinge și te scoate din starea ta pasivă.

Știind ce înseamnă lucrarea Duhului Sfânt și ce înseamnă lucrarea Satanei, le poți compara pe cele două cu starea ta proprie în timpul experiențelor și, în acest mod, vor exista mult mai multe adevăruri care au legătură cu principiul din experiențele tale. Înțelegând aceste lucruri, vei putea să-ți controlezi starea curentă și vei putea să discerni mai bine oamenii și lucrurile care ți se întâmplă[a]și nu va fi nevoie să aloci mult efort pentru a dobândi lucrarea Duhului Sfânt. Bineînțeles, aceasta se întâmplă atât timp cât motivațiile tale sunt bune și atât timp cât tu ești dispus să cauți și să pui în practică. Un astfel de limbaj – limbaj care are legătură cu principiile — ar trebui să descrie experiențele tale. Fără el, experiențele tale vor fi pline de amestecul Satanei și pline de cunoștințe prostești. Dacă nu înțelegi cum lucrează Duhul Sfânt, atunci nu înțelegi cum trebuie să pătrunzi și, dacă nu înțelegi cum lucrează Satana, atunci nu înțelegi cum trebuie să fii precaut. Oamenii ar trebui să înțeleagă atât cum lucrează Duhul Sfânt, cât și cum lucrează Satana; aceştia sunt o parte esenţială din experiențele oamenilor.

Deși tu nu crezi decât in Dumnezeu, ai o relație normală cu El? Unii oameni spun că tot ce contează este că au o relație normală cu Dumnezeu și nu se preocupă de relațiile lor cu ceilalți. Dar cum se manifestă o relație normală cu Dumnezeu? Le lipsesc acestora chiar şi cele mai mici cunoștințe despre subiect? De ce se spune că măsura hotărârii tale de a-L iubi pe Dumnezeu și renunţarea cu adevărat la cele trupești depind de faptul dacă ai sau nu prejudecăți față de frații și surorile tale și, dacă ai, atunci trebuie să renunți la aceste prejudecăți. Adică, atunci când relația ta cu frații și surorile tale este normală, atunci starea ta sufletească înaintea lui Dumnezeu este, de asemenea, normală. Când unul dintre frații tăi este slab sau una dintre surorile tale este slabă nu îl vei detesta sau o vei detesta, nu îl vei disprețui sau nu o vei dispreţui, nu vei râde de el sau de ea şi nu te vei arăta indiferent faţă de ei. Dacă tu poți să îi ajuți, vei părtăși cu ei și vei spune „Și eu am fost pasiv și slab. Nici eu nu voiam să particip la întruniri, dar s-a întâmplat ceva prin care Dumnezeu m-a luminat în interior și m-a disciplinat; îmi făceam reproşuri, îmi era atât de rușine și mereu îmi părea rău față de Dumnezeu. După aceea, m-am dedicat vieții de la biserică și, cu cât m-am implicat mai mult cu frații și surorile mele, cu atât mai mult am simţit că nu mă pot descurca fără Dumnezeu. Când eram cu ei, nu mă simțeam singur; când stăteam închis singur într-o cameră, mă simțeam singur și fără prieteni, simțeam că viața mea e goală și mă gândeam la moarte. Când eram cu frații și surorile mele, Satana nu îndrăznea să-și facă lucrarea și nu mă simțeam singur. Când am văzut cât de puternică este iubirea fraților și a surorilor mele pentru Dumnezeu, am fost inspirat și, astfel, am fost mereu cu frații și surorile mele, iar starea mea pasivă a dispărut în mod natural”. Auzind aceasta, ei simt că este inutil să se roage acasă, încă simt că nu există iubire între frații și surorile lor, că viața lor este goală, că nu au pe nimeni pe care să se sprijine și că nu este destul doar să se roage. Dacă tu împărtășești cu ei în acest mod, ei vor avea o cale prin care să practice aceste lucruri. Dacă tu simți că ești incapabil să le-o oferi, atunci îi poți vizita. Acest lucru nu e necesar să fie săvârşit de către conducătorul bisericii — este responsabilitatea fiecărui frate și a fiecărei surori să facă această lucrare. Dacă vezi că un frate sau o soră se găsește într-o stare rea, ar trebui să îl vizitezi sau să o vizitezi. Aceasta este responsabilitatea fiecăruia dintre voi.

Note de subsol:

a. Textul original omite „care ți se întâmplă.”

Doar cei care se concentrează pe practică pot fi desăvârșiți

În zilele de pe urmă, Dumnezeu a devenit trup pentru a face lucrarea pe care El trebuie să o facă și să-Și îndeplinească lucrarea de slujire prin cuvinte. El a venit în persoană pentru a lucra printre ființele umane cu scopul de a desăvârși acei oameni care sunt după inima Sa. De la creație până astăzi El face acea lucrare doar în timpul zilelor de pe urmă. Doar în zilele de pe urmă Dumnezeu S-a întrupat pentru a face o astfel de lucrare la scară largă. Deși El îndură greutăți pe care oamenii le-ar suporta cu greu, deși El, ca un mare Dumnezeu, are umilința de a deveni un om obișnuit, nici un aspect al lucrării Sale nu a fost întârziat, iar planul Său nu este deloc învălmășit. El face lucrarea conform planului Său original. Unul din scopurile întrupării Sale este de a cuceri oameni. Altul este de a desăvârși oamenii pe care El îi iubește. El dorește să vadă cu proprii Lui ochi oamenii pe care îi desăvârșește și El vrea să vadă El Însuși cum oamenii pe care El îi desăvârșește sunt martori pentru El. Nu sunt desăvârșite doar una sau două persoane. Ci e vorba de un grup de foarte puțini oameni. Acest grup de oameni vine din diverse țări ale lumii și din diverse naționalități ale lumii. Scopul de a face atât de multă lucrare este de a câștiga acest grup de oameni, de a câștiga mărturia pe care acest grup de oamenii o aduce pentru El și de a obține gloria pe care El o obține prin acest grup de oameni. El nu face o lucrare care nu are semnificație, nici nu face o lucrare care nu are valoare. Se poate spune că făcând o astfel de lucrare, scopul lui Dumnezeu este de a desăvârși pe toți cei pe care El dorește să îi desăvârșească. În timpul rămas în afară de aceasta, El îi va elimina pe toți cei care sunt răi. Să știți că El nu face această mare lucrare din cauza celor care sunt răi; din contră, El se dedică cu totul datorită acelui număr infim de oameni care vor fi desăvârșiți de El. Lucrarea pe care El o face, cuvintele pe care El le rostește, tainele pe care El le dezvăluie și judecata și mustrarea Sa sunt toate de dragul acelui număr infim de oameni. El nu a devenit trup din cauza celor care sunt răi, cu atât mai puțin ei trezesc o mare mânie în El. El vorbește adevărul și vorbește despre intrare, datorită celor care vor fi desăvârșiți, El a devenit trup din cauza lor, și faptul că El acordă promisiunile și binecuvântările Lui, este datorat lor. Adevărul, intrarea și viața în umanitatea de care El vorbește nu sunt de dragul celor care sunt răi. El dorește să evite să vorbească celor care sunt răi și dorește să confere toate adevărurile asupra celor care vor fi desăvârșiți. Totuși, lucrarea Sa necesită ca, pentru moment, acelora care sunt răi să li îngăduie să se bucure de unele din bogățiile Lui. Aceia care nu îndeplinesc adevărul, care nu Îl satisfac pe Dumnezeu și care întrerup lucrarea Lui sunt toți răi. Ei nu pot fi desăvârșiți și sunt detestați și respinși de Dumnezeu. Dimpotrivă, oamenii care pun adevărul în practică și pot să-L satisfacă pe Dumnezeu și care se dedică pe ei înșiși cu totul în lucrarea lui Dumnezeu reprezintă oamenii care vor fi desăvârșiți de Dumnezeu. Cei pe care Dumnezeu dorește să îi întregească nu sunt alții decât acest grup de oameni, iar lucrarea pe care Dumnezeu o face este pentru binele acestor oameni. Adevărul de care El vorbește se adresează oamenilor care sunt dispuși să îl pună în practică. El nu le vorbește oamenilor care nu pun adevărul în practică. Sporirea înțelegerii și creșterea discernământului despre care vorbește El îi vizează pe oamenii care pot îndeplini adevărul. Când El vorbește despre cei care pot fi desăvârșiți, El vorbește despre acești oameni. Lucrarea Sfântului Duh este direcționată către oamenii care pot pune adevărul în practică. Lucruri precum deținerea înțelepciunii și a avea umanitate sunt direcționate către oamenii care sunt dispuși să pună adevărul în practică. Aceia care nu îndeplinesc adevărul pot auzi multe adevăruri și pot înțelege multe adevăruri, dar deoarece ei sunt printre oamenii răi, adevărul pe care ei îl înțeleg devine doar doctrine și cuvinte și nu are nicio însemnătate pentru schimbarea firii lor sau pentru viețile lor. Niciunul dintre ei nu Îi este loial lui Dumnezeu; ei sunt toți oameni care Îl văd pe Dumnezeu, dar nu Îl pot obține și sunt toți condamnați de Dumnezeu.

Sfântul Duh are o cale de parcurs în fiecare persoană și dă fiecărei persoane șanse de a fi desăvârșită. Prin negativitatea ta ești pus să îți cunoști propria corupție și atunci prin abandonarea negativității vei găsi o cale de a practica, iar aceasta este desăvârșirea ta. În plus, prin ghidarea continuă și iluminarea unor lucruri pozitive din interiorul tău, îți vei îndeplini în mod proactiv funcția și vei crește în înțelegere și vei câștiga discernământ. Când condițiile tale sunt bune, ești în special dornic să citești cuvântul lui Dumnezeu și ești în special dornic să te rogi lui Dumnezeu și poți face legătura între predicile pe care le auzi și propriile tale stări. În astfel de momente, Dumnezeu te luminează și te iluminează din interior, făcându-te să realizezi anumite lucruri ale aspectului pozitiv. Aceasta este desăvârșirea ta în aspectul pozitiv. În stări negative, ești slab și negativ și simți că nu Îl ai pe Dumnezeu, totuși Dumnezeu te iluminează, ajutându-te să găsești o cale pentru a practica. Ieșirea din aceasta este dobândirea desăvârșirii în aspectul negativ. Dumnezeu îl poate desăvârși pe om atât în aspectele pozitive, cât și în cele negative. Depinde dacă ești capabil să experimentezi și dacă urmărești a fi desăvârșit de Dumnezeu. Dacă cu adevărat cauți să fii desăvârșit de Dumnezeu, atunci negativul nu te poate face să suferi pierderi, dar îți poate aduce lucruri care sunt mai reale și te poate face mai capabil de a ști ce este ceea ce lipsește în interiorul tău, mai capabil de a te confrunta cu stările tale reale și de a vedea că omul nu are nimic și nu este nimic; dacă nu experimentezi încercări, nu știi și vei simți întotdeauna că ești deasupra altora și mai bun decât toți ceilalți. Prin toate acestea vei vedea că tot ceea ce a venit înainte a fost făcut de Dumnezeu și protejat de Dumnezeu. Intrarea în încercări te lasă fără iubire sau credință, îți lipsește rugăciunea și nu ești capabil să cânți imnuri – și, fără să realizezi, în mijlocul acestora ajungi să te cunoști pe tine însuți. Dumnezeu are multe mijloace de desăvârșire a omului. El utilizează toate tipurile de medii pentru a se ocupa de firea coruptă a omului și utilizează diverse lucruri pentru a da în vileag omul; într-o privință El îl tratează pe om, din alta El îl dă în vileag pe om, iar din alta El îl expune pe om, săpând și dezvăluind „misterele” din adâncurile inimii omului și îi arată omului natura sa prin dezvăluirea multora din stările lui. Dumnezeu îl desăvârșește pe om prin multe metode – prin dezvăluire, tratare, rafinare și mustrare – astfel încât omul să știe că Dumnezeu este practic.

Ce anume căutați voi acum? Poate să fiți desăvârșiți de Dumnezeu, să-L cunoașteți pe Dumnezeu, să Îl obțineți pe Dumnezeu sau poate stilul unui Petru de nouăzeci de ani sau de a avea credința mai mare decât cea a lui Iov. Este posibil să căutați mult, indiferent dacă e vorba de a căuta să fiți numiți drepți de către Dumnezeu și să ajungeți în fața tronului lui Dumnezeu, sau de a putea să-L manifestați pe Dumnezeu pe pământ și de a fi martor puternici și răsunători ai lui Dumnezeu. Indiferent de ceea ce căutați, per ansamblu, este de dragul planului de gestionare al lui Dumnezeu. Indiferent dacă urmărești să fii o persoană dreaptă sau cauți stilul lui Petru sau credința lui Iov sau să fii desăvârșit de Dumnezeu, indiferent ce cauți, în concluzie, este totul lucrarea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent de ceea ce cauți, este totul pentru a fi desăvârșit de Dumnezeu, este totul pentru a experimenta cuvântul lui Dumnezeu, pentru a satisface inima lui Dumnezeu; este totul de dragul descoperirii frumuseții lui Dumnezeu, este totul pentru căutarea unei căi de a practica în experiența reală cu scopul de a fi capabil să abandonezi firea proprie rebelă, să obții o stare normală în interior, să poți fi capabil să te supui complet voii lui Dumnezeu, de a deveni o persoană corectă și de a avea un motiv corect în tot ceea ce faci. Motivul pentru care tu experimentezi toate aceste lucruri este de a ajunge să Îl cunoști pe Dumnezeu și să obții creșterea vieții. Deși ceea ce experimentezi este cuvântul lui Dumnezeu și ceea ce experimentezi sunt evenimente, oameni, chestiuni și lucruri reale din împrejurimile tale, în cele din urmă ești capabil să Îl cunoști pe Dumnezeu și să fii desăvârșit de Dumnezeu. A căuta să mergi pe calea unei persoane drepte sau a căuta să aplici cuvântul lui Dumnezeu – acestea sunt pista. Cunoașterea lui Dumnezeu și a fi desăvârșit de Dumnezeu sunt destinația. Indiferent dacă acum cauți desăvârșirea de către Dumnezeu sau să fii martorul lui Dumnezeu, per ansamblu, scopul final este de a-L cunoaște pe Dumnezeu; este pentru ca lucrarea pe care o face în tine să nu fie în van, astfel încât tu să ajungi în sfârșit să cunoști realitatea lui Dumnezeu, să Îi cunoști măreția, cu atât mai mult să cunoști umilința și ascunderea lui Dumnezeu și să cunoști cât de multă lucrare face Dumnezeu în tine. Dumnezeu s-a umilit până la un anumit nivel, pentru a Își face lucrarea în acești oameni corupți și imorali și pentru a desăvârși acest grup de oameni. Dumnezeu nu a devenit trup doar pentru a trăi și mânca printre oameni, pentru a păstori oamenii, pentru a oferi ceea ce oamenii au nevoie. Mai important este că El face o uriașă lucrare de mântuire și cucerire asupra acestor oameni insuportabil de corupți. El a venit la inima marelui balaur roșu pentru a lucra asupra acestor oameni foarte corupți, astfel încât toți oamenii să fie schimbați și înnoiți. Dificultatea imensă pe care Dumnezeu o suferă nu este numai dificultate pe care o suferă Dumnezeul întrupat, dar în principal Duhul lui Dumnezeu suferă o umilire extremă – El Se umilește și Se ascunde atât de mult încât devine o persoană obișnuită. Dumnezeu S-a întrupat și a luat forma trupului pentru ca oamenii să vadă că El are o viață umană normală și că El are nevoi umane normale. Acest lucru este suficient pentru a dovedi că Dumnezeu S-a umilit până la un anumit nivel. Duhul lui Dumnezeu este realizat în trup. Duhul Său este atât de înalt și măreț, totuși El ia forma unui om obișnuit, a unui om neînsemnat pentru a face lucrarea Duhului Său. Calibrul, înțelegerea, rațiunea, umanitatea și viețile fiecăruia dintre voi arată că sunteți cu adevărat nevrednici să acceptați lucrarea lui Dumnezeu de acest fel. Sunteți cu adevărat nevrednici să Îl lăsați pe Dumnezeu să îndure astfel de greutăți de dragul vostru. Dumnezeu este atât măreț. El este superior și oamenii sunt atât de răi și josnici, totuși El tot lucrează asupra lor. El nu S-a întrupat doar pentru a oferi oamenilor, a vorbi oamenilor, El chiar trăiește împreună cu oamenii. Dumnezeu este atât de umil, atât de vrednic de iubit. Dacă de îndată ce este menționată iubirea lui Dumnezeu, de îndată ce harul lui Dumnezeu este menționat, verși lacrimi în timp ce aduci mare laudă, dacă ajungi la această stare, atunci ai o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu.

Există o abatere în căutarea oamenilor din zilele noastre; ei caută doar să Îl iubească pe Dumnezeu și să-L satisfacă pe Dumnezeu, dar ei nu nicio cunoștință despre Dumnezeu și au neglijat luminarea și iluminarea Sfântului Duh din interiorul lor. Ei nu au cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu ca fundație. În acest mod, ei pierd energie pe măsură ce experiența lor progresează. Toți aceia care caută cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, tipul de persoană care în trecut nu avea stări bune, care avea o înclinație către negativitate și slăbiciune, care deseori vărsa lacrimi, care cădea în descurajare și devenea dezamăgită; astfel de oameni sunt acum în stări tot mai bune pe măsură ce au mai multă experiență. După experiența de a fi tratat și frânt, sau a trece printr-un episod de rafinare, ei au făcut mari progrese. Astfel de stări nu li se mai întâmplă, firile lor s-au schimbat, iar iubirea lui Dumnezeu este trăită în ei. Există o regulă a desăvârșirii oamenilor de către Dumnezeu, care este faptul că El te luminează folosind o parte dezirabilă din tine pentru ca tu să ai o cale de a practica și să te poți separa de toate stările negative, ajutând spiritul tău să obțină eliberarea și făcându-te mai capabil să Îl iubești. În acest mod, ești capabil să abandonezi firea coruptă a Satanei. Ești neșlefuit și deschis, dornic să te cunoști pe tine însuți și ești dornic să pui adevărul în practică. Dumnezeu vede că ești dispus să te cunoști pe tine însuți și ești dispus să pui adevărul în practică, așadar atunci când ești slab și negativ, El te luminează dublu, ajutându-te să te cunoști mai mult, să fii mai dispus să te căiești pentru tine însuți, și să fii mai capabil să practici lucrurile pe care trebuie să le practici. Doar în acest mod este inima ta plină de pace și în tihnă. O persoană care de obicei este atentă la cunoașterea lui Dumnezeu, care acordă atenție cunoașterii de sine, care acordă atenție propriei practicări va fi capabilă să primească frecvent lucrarea lui Dumnezeu, să primească frecvent îndrumare și luminare de la Dumnezeu. Chiar de se află într-o stare negativă, este capabilă să se întoarcă imediat, indiferent dacă este datorită acțiunii conștiinței sau datorită luminării din cuvântul lui Dumnezeu. Schimbarea firii unei persoane este obținută întotdeauna când aceasta își cunoaște propria stare reală și cunoaște firea și lucrarea lui Dumnezeu. O persoană care este dispusă să se cunoască pe sine și care este dispusă să se deschidă va fi capabilă să îndeplinească adevărul. Acest tip de persoană este o persoană care este loială lui Dumnezeu și o persoană care este loială lui Dumnezeu Îl înțelege pe Dumnezeu, indiferent dacă profund sau superficial, slab sau din abundență. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu și este ceva ce oamenii dobândesc, este propriul lor câștig. O persoană care are cunoașterea lui Dumnezeu este una care are o bază, care are viziune. Acest tip de persoană este sigură despre trupul lui Dumnezeu, este sigură despre cuvântul lui Dumnezeu și este sigură despre lucrarea lui Dumnezeu. Indiferent cum lucrează sau vorbește Dumnezeu sau cum ceilalți oameni cauzează probleme, El poate să rămână pe poziție și să mărturisească ferm pentru Dumnezeu. Cu cât o persoană este mai mult în acest fel, ea poate să îndeplinească mai mult adevărul pe care îl înțelege. Deoarece ea întotdeauna practică cuvântul lui Dumnezeu, obține mai multă înțelegere a lui Dumnezeu și deține hotărârea de a mărturisi întotdeauna ferm pentru Dumnezeu.

Pentru a avea discernământ, pentru a avea supunere și pentru a avea abilitatea de a vedea lucrurile în adâncime astfel încât să fii pătrunzător în spirit înseamnă că ai cuvintele lui Dumnezeu care te luminează și te iluminează în interior de îndată ce întâmpini ceva. Aceasta înseamnă să fii pătrunzător în spirit. Tot ceea ce face Dumnezeu este pentru a ajuta la reînvierea spiritelor oamenilor. De ce spune Dumnezeu întotdeauna că oamenii sunt indiferenți și înceți la minte? Este deoarece spiritele oamenilor au murit și ei au devenit indiferenți într-o asemenea măsură încât sunt complet fără cunoștință în ceea ce privește lucrurile spiritului. Lucrarea lui Dumnezeu este de a face viețile oamenilor să progreseze și este pentru a ajuta spiritele oamenilor să devină vii, astfel încât ei să poată vedea lucrurile spiritului și să fie întotdeauna capabili să Îl iubească pe Dumnezeu, să-L satisfacă pe Dumnezeu. A ajunge în acest loc arată că spiritul unei persoane a fost readus la viață, iar următoarea dată când întâmpină ceva, aceasta poate reacționa imediat. Aceasta este sensibilă la predici și reacționează repede la situații. Aceasta este ceea ce înseamnă să obții ascuțimea spiritului. Există mulți oameni care au o reacție rapidă la un eveniment exterior, dar de îndată ce sunt menționate intrarea în realitate sau lucrurile detaliate în spirit, ei devin indiferenți și înceți la minte. Ei înțeleg un lucru doar dacă îi izbește în față. Toate acestea sunt semnele stării de indiferență spirituală și încetineală mintală, de a avea puțină experiență a lucrurilor spiritului. Unii oameni sunt pătrunzători în spirit și au discernământ. De îndată ce aud despre ceva îndreptat către stările lor, ei notează imediat. Ei le aplică experienței lor ulterioare și schimbării lor de sine. Aceasta este o persoană care este pătrunzătoare în spirit. Și de ce este ea capabilă să reacționeze așa de repede? Deoarece se concentrează pe aceste aspecte din viața de zi cu zi și de îndată ce unul din aceste aspecte este menționat, se întâmplă să se potrivească cu condiția sa internă și este capabilă să îl primească imediat. Este similar cu a da hrană unei persoane flămânde; aceasta poate să o mănânce imediat. Dacă dai de mâncare cuiva căruia nu îi este foame, acea persoană nu reacționează așa de rapid. Deseori, te rogi lui Dumnezeu și apoi ești capabil să reacționezi imediat când întâmpini ceva: ce solicită Dumnezeu în această chestiune și cum ar trebui să acționezi. Dumnezeu te-a îndrumat în privința acestei chestiuni data trecută; atunci când întâmpini aceeași situație astăzi, tu știi cum să intri în ea, să satisfaci inima lui Dumnezeu. Dacă întotdeauna practici în modul acesta și întotdeauna experimentezi în modul acesta, la un moment dat vei deveni abil la aceasta. Când citești cuvântul lui Dumnezeu, știi la ce fel de persoană se referă Dumnezeu, știi despre ce tip de condiții ale spiritului vorbește El și poți să înțelegi ideile esențiale și să le pui în practică; aceasta arată că ești capabil să experimentezi. De ce au unii oameni lipsuri la acest capitol? Aceasta este deoarece ei nu depun mult efort în aspectul practicii. Deși ei sunt dispuși să pună adevărul în practică, ei nu au o înțelegere adevărată a detaliilor serviciului, a detaliilor adevărului din viața lor. Ei devin confuzi atunci când se întâmplă ceva. În acest mod, poți fi dus pe căi greșite atunci când apare un profet fals sau un apostol fals. Nu este acceptabil să ignori discernământul. Trebuie să acorzi atenție întotdeauna lucrurilor spiritului: cum lucrează Dumnezeu, ce vorbește Dumnezeu, care sunt cerințele Lui de la oameni, cu ce fel de oameni ar trebui să intri în contact și ce fel de oameni ar trebui să eviți. Trebuie să pui accent pe aceste lucruri atunci când mănânci și bei cuvântul lui Dumnezeu și în timpul experienței. Dacă întotdeauna experimentezi lucrurile în acest mod, vei înțelege în profunzime multe lucruri și vei avea și discernământ. Care este disciplina de la Duhul Sfânt, care este vina născută din intenția umană, care este îndrumarea din partea Duhului Sfânt, care este aranjarea unui mediu, care sunt cuvintele lui Dumnezeu care luminează din interior – dacă nu îți sunt clare aceste lucruri, nu vei avea discernământ. Ar trebui să știi ce vine de la Duhul Sfânt, care este firea rebelă, cum să te supui cuvântului lui Dumnezeu și cum să abandonezi propria răzvrătire; ar trebui să înțelegi detaliile tuturor acestor adevăruri, astfel încât atunci când se întâmplă ceva, tu să ai un adevăr corespunzător cu care să îl compari, să ai viziuni potrivite ca fundație, să ai principii în fiecare chestiune și să poți acționa conform adevărului. Atunci viața ta va fi plină de luminarea lui Dumnezeu, plină de binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se va purta urât cu nicio persoană care Îl caută cu sinceritate. El nu Se va purta urât cu nicio persoană care Îl trăiește și care este martor pentru El și El nu va blestema nicio persoană care este capabilă să aibă o sete sinceră de adevăr. Dacă, în timp ce mănânci și bei cuvintele lui Dumnezeu, poți acorda atenție adevăratei tale condiții, poți acorda atenție propriei tale practici și poți acorda atenție propriei tale înțelegeri, atunci, când întâlnești o problemă, vei primi luminare și vei dobândi înțelegere practică. Atunci vei avea o cale de practică și vei avea discernământ pentru tot. O persoană care are adevărul este puțin susceptibilă la înșelare și este puțin susceptibilă la a se comporta deranjant sau la a acționa excesiv. Datorită adevărului, el este protejat și, de asemenea, datorită adevărului, el obține mai multă înțelegere. Datorită adevărului, el are mai multe căi de a practica, primește mai multe oportunități în care Duhul Sfânt să lucreze în el și mai multe oportunități de a fi desăvârșit.