Lucrarea și intrarea (10)

Este o situație fără precedent faptul că omenirea a progresat atât de mult. Lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului înaintează umăr la umăr și, astfel, lucrarea lui Dumnezeu este, de asemenea, o ocazie măreață fără egal. Intrarea omului, până în prezent, este o minune pe care omul nu și-a imaginat-o niciodată. Lucrarea lui Dumnezeu a atins apogeul – și, ulterior, „intrarea” omului[1] a atins, de asemenea, vârful. Dumnezeu S-a coborât pe Sine cât de mult a putut și nu a protestat niciodată față de omenire sau față de toate lucrurile din univers. Între timp, omul stă pe capul lui Dumnezeu, apăsându-L în creștet; toate au ajuns la vârf, este vremea pentru ziua în care se arată dreptatea. De ce să continuăm să lăsăm întunecimea să învelească pământul, iar întunericul să acopere toate popoarele? Dumnezeu a vegheat timp de câteva mii de ani – chiar timp de zeci de mii de ani – iar îngăduința Sa a atins de mult limita. El a urmărit fiecare mișcare a omenirii, a observat cât timp nedreptatea omului nu ar cunoște frâu și, totuși, omul, care de mult timp a devenit amorțit, nu simte nimic. Și cine a observat vreodată faptele lui Dumnezeu? Cine și-a ridicat vreodată ochii și s-a uitat în depărtare? Cine a ascultat vreodată cu atenție? Cine a fost vreodată în mâinile Atotputernicului? Toți oamenii sunt năpăstuiți de temeri imaginare.[2] Ce utilizare are o grămadă de fân și paie? Singurul lucru pe care îl pot face este să-L tortureze până la moarte pe Dumnezeul viu, întrupat. Deși ei nu sunt decât grămezi de fân și paie, există, totuși, un lucru pe care îl fac „cel mai bine dintre toate”: torturarea lui Dumnezeu Cel viu până la moarte și apoi strigând că „aceasta înveselește inimile oamenilor”. Ce grămadă de soldați creveți și generali homari! În mod remarcabil, în mijlocul unui flux neîncetat de oameni, ei își concentrează atenția asupra lui Dumnezeu, înconjurându-L cu o blocadă de netrecut. Cu însuflețirea arzând tot mai fierbinte,[3] ei L-au înconjurat pe Dumnezeu în hoarde, astfel încât să nu Se poată mișca un centimetru. În mâinile lor, ei țin tot felul de arme și privesc la Dumnezeu ca și când s-ar uita la un dușman, cu ochii plini de mânie. Ei așteaptă cu nerăbdare să-L „sfâșie pe Dumnezeu bucată cu bucată”. Cât de năucitor: de ce au devenit omul și Dumnezeu dușmani atât de neîmpăcat? S-ar putea să existe ranchiună între cel mai încântător Dumnezeu și om? Ar putea fi faptul că acțiunile lui Dumnezeu nu sunt de niciun folos pentru om? Îl rănesc acestea pe om? Omul fixează o privire neclintită asupra lui Dumnezeu, profund înfricoșat de faptul că El va rupe blocada omului, Se va întoarce la cel de-al treilea Cer și îl va arunca încă o dată pe om în temniță. Omul este neîncrezător față de Dumnezeu, stă ca pe ghimpi și se zvârcolește la distanță, pe pământ, ținând printre oameni o „mitralieră” îndreptată spre Dumnezeu. Este ca și cum, la cea mai mică frământare a lui Dumnezeu, omul va șterge tot ce este El – întregul Său corp și tot ceea ce El poartă – fără să lase nimic în urmă. Relația dintre Dumnezeu și om este iremediabilă. Dumnezeu este de neînțeles pentru om; omul, între timp, își închide în mod intenționat ochii și-și face de cap, fără să vrea deloc să-Mi vadă existența și să-Mi ierte judecata. Astfel, atunci când omul nu se așteaptă, Eu zbor în tăcere și nu voi mai compara cu omul cine este măreț și cine este mărunt. Omenirea este cel mai josnic „animal” dintre toate și nu vreau să-i mai dau atenție. De mult timp Mi-am luat tot harul înapoi în locul în care locuiesc în pace; din moment ce omul este atât de neascultător, ce motiv are să se mai bucure de harul Meu prețios? Nu sunt dispus să-Mi dăruiesc în zadar harul asupra forțelor care-Mi sunt potrivnice. Mi-aș da prețioasele roade acelor fermieri din Canaan, care sunt zeloși și Mă întâmpină cu sinceritate la întoarcere. Doresc doar ca Cerurile să dureze în veci și, mai mult decât atât, ca omul să nu îmbătrânească niciodată, pentru ca Cerurile și omul să fie întotdeauna în odihnă și acei „pini și chiparoși” veșnic verzi să-L însoțească pentru totdeauna pe Dumnezeu și Cerurile pentru a intra împreună în epoca ideală.

Am petrecut multe zile și nopți cu omul, am locuit în lume împreună cu el și nu i-am mai făcut niciodată alte cerințe; Eu doar conduc omul mereu înainte, nu fac altceva decât să-l călăuzesc și, pentru binele destinului omenirii, Eu îndeplinesc fără încetare lucrarea de aranjare. Cine a înțeles vreodată voia Tatălui Ceresc? Cine a traversat între cer și pământ? Nu mai doresc să petrec „epoca veche” a omului cu el, căci acesta este prea demodat, nu înțelege nimic, singurul lucru pe care-l știe este să se îndoape la ospățul pe care l-am pregătit, departe de orice altceva – fără să se gândească vreodată la nicio altă problemă. Omenirea este prea avară, urletul, întunericul și pericolul sunt prea mari printre oameni și, prin urmare, nu doresc să împart prețioasele fructe ale biruinței câștigate în zilele de pe urmă. Lăsați omul să se bucure de binecuvântările bogate pe care el însuși le-a creat, pentru că omul nu Mă întâmpină cu bucurie – de ce ar trebui să forțez omenirea să simuleze un zâmbet? Fiecare colț al lumii este lipsit de căldură, nu există nicio urmă de primăvară în toate peisajele lumii, căci, ca o creatură care locuiește în apă, el nu are câtuși de puțină căldură, este ca un cadavru și, chiar sângele care-i curge prin vene este ca gheața rece care răcește inima. Unde este căldura? Omul L-a pironit pe Dumnezeu fără motiv pe cruce, iar, după aceea, nu a avut nici cea mai mică reținere. Nimeni nu a simțit vreodată regret, iar acești tirani cruzi plănuiesc încă o dată să-L „captureze de viu”[4] pe Fiul Omului și să-L aducă înaintea unui pluton de execuție pentru a pune capăt urii din inimile lor. Eu ce foloase am ca să rămân în acest ținut periculos? Dacă rămân, singurul lucru pe care îl voi aduce omului este conflictul și violența și necazuri nesfârșite, pentru că nu i-am adus omului niciodată pacea, ci doar războiul. Zilele de pe urmă ale omenirii trebuie să fie pline de război, iar destinația omului trebuie să se răstoarne în mijlocul violenței și al conflictului. Nu vreau să „beneficiez” de „desfătarea” războiului, nu aș însoți vărsarea de sânge și sacrificiul omului, pentru că respingerea lui M-a condus la „descurajare” și nu am inima să Mă uit la războaiele sale – permiteți-i omului să se lupte după satisfacția inimii lui, Eu vreau să Mă odihnesc și să dorm, lăsați-i pe demoni să fie însoțitorii omenirii în timpul zilelor sale de pe urmă! Cine-Mi cunoaște voia? Pentru că nu sunt bine primit de om, iar el nu M-a așteptat niciodată, nu pot decât să-Mi iau rămas bun și să-i ofer destinația omenirii, să-i las toate bogățiile Mele, să-Mi semăn viața în om, să plantez sămânța vieții Mele în câmpul inimii omului, să-i las amintiri veșnice, să-Mi las toată dragostea omenirii și să dau omului tot ceea ce el prețuiește în Mine, ca dar al dragostei cu care tânjim unul după celălalt. Aș vrea să ne iubim unul pe celălalt pe vecie, să ne dăm unul altuia, ca lucru bun, ziua de ieri, căci Eu deja M-am dăruit total omenirii – ce plângeri ar putea avea omul? Mi-am lăsat deja întreaga viață omului și, fără un cuvânt, am trudit din greu să ar ținutul frumos al dragostei pentru omenire; n-am făcut niciodată omului vreo cerință echitabilă și nu am făcut nimic altceva decât să Mă supun, pur și simplu, aranjamentelor omului și să creez o zi de mâine mai frumoasă pentru omenire.

Deși lucrarea lui Dumnezeu este bogată și îmbelșugată, intrarea omului este foarte absentă. Din „inițiativa” comună între om și Dumnezeu, aproape toată este lucrarea Lui; cu privire la cât de mult a intrat omul, el nu are aproape nimic de dovedit. Omul, care este atât de sărăcit și orb, își măsoară chiar puterea împotriva lui Dumnezeu de astăzi cu „arme străvechi” în mâini. Aceste „maimuțe primitive” abia reușesc să meargă în poziție verticală și nu le este deloc rușine cu corpurile lor „goale”. Ce le face pe ele apte să evalueze lucrarea lui Dumnezeu? Ochii multora dintre aceste maimuțe cu patru membre devin plini de furie și se asmuță împotriva lui Dumnezeu cu arme antice din piatră în mâini, încercând să inițieze o întrecere a oamenilor maimuță așa cum nu s-a mai văzut vreodată pe lume, pentru a ține o competiție a zilelor de pe urmă între oamenii maimuță și Dumnezeu, care va deveni renumit în întregul ținut. Mulți dintre acești bărbați maimuță antici, care se ridică doar pe jumătate în picioare, sunt, în plus, plini de mulțumire de sine. Cu părul încâlcit, care le acoperă fețele, ei sunt plini de intenții ucigașe și își ridică picioarele din față. Ei încă nu au evoluat pe deplin la omul modern, astfel că, uneori, stau drepți în picioare, iar uneori se târăsc cu mărgele de transpirație care le acoperă fruntea ca niște picături de rouă strâns împachetate, iar dorința lor este evidentă. Privind la omul maimuță străvechi și complet, tovarășul lui, care stă în toate cele patru picioare, membrele lui mătăhăloase și lente, abia reușind să se ferească de lovituri și fără puterea de a se riposta, abia se poate abține. Cât ai clipi din ochi – înainte de a avea timp să vadă ce s-a întâmplat – „eroul” din ring se prăbușește la pământ, cu membrele în aer. Acele membre, care au fost înfipte în pământ în mod greșit în toți acei ani, au fost brusc răsturnate cu susul în jos, iar omul maimuță nu mai are nicio dorință de a se împotrivi. Din acest moment înainte, cei mai vechi dintre oamenii maimuță sunt șterși de pe fața pământului – este cu adevărat „cumplit”. Acest vechi om maimuță a ajuns la un astfel de sfârșit brusc. De ce a trebuit să se grăbească atât de curând din lumea minunată a omului? De ce nu a discutat cu tovarășii săi următorul pas al strategiei? Ce păcat că și-a luat rămas bun de la lume, fără să lase secretul măsurării puterii unora împotriva lui Dumnezeu! Cât de nechibzuit a fost ca un astfel de om maimuță străvechi să fi murit fără o șoaptă și să plece fără să transmită urmașilor săi „cultura și arta antică”. Nu era timp să îi cheme pe cei apropiați lângă el pentru a le spune despre dragostea lui, nu a lăsat niciun mesaj pe o tablă de piatră, nu a distins cerul-soare și nu a spus nimic despre greutățile sale negrăite. Când și-a dat ultima sa suflare, nu și-a chemat urmașii lângă corpul său muribund ca să le spună, cu cele patru membre rigide rămase ridicate pentru totdeauna ca ramurile unor arbori care arată spre cer, înainte de a închide ochii: „Nu urca în ring pentru a-L provoca pe Dumnezeu”. Se pare că a murit de o moarte amară... Dintr-o dată, un râs zgomotos izbucnește de sub ring; unul dintre oamenii maimuță, care este pe jumătate vertical, este alături de el; ținând o „măciucă de piatră” pentru a vâna antilope sau o altă pradă sălbatică, care este mai avansată decât cea a vechiului om maimuță, sare în ring, plin de furie, cu un plan bine gândit în minte.[5] Este ca și cum ar fi făcut ceva meritoriu. Folosind „puterea” măciucii sale de piatră, el reușește să se ridice drept timp de „trei minute”. Cât de mare este „puterea” acestui al treilea „picior”! L-a ținut, pe omul maimuță care este pe jumătate vertical, mare, stângaci și ridicol timp de trei minute ridicat în picioare – nu este de mirare că acest bătrân venerabil[6] om maimuță este atât de autoritar. Desigur că unealta veche, din piatră, „este la înălțimea reputației sale”: are un mâner, o margine și un vârf de cuțit, singurul defect fiind lipsa de luciu a marginii – cât de lamentabil este. Uitați-vă din nou la „micul erou” din timpuri străvechi, care stă în ring uitându-se la cei de jos, cu o privire disprețuitoare, ca și cum ar fi neputincioși inferiori, iar el ar fi eroul galant. În inima sa, îi dezaprobă în secret pe cei din fața scenei. „Țara are probleme și fiecare dintre noi este responsabil. De ce păstrați distanța? Ar fi oare posibil ca voi să vedeți că țara se confruntă cu o catastrofă, dar să nu vă angajați într-o luptă sângeroasă? Țara este în pragul catastrofei – de ce nu sunteți primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură?[7] Cum puteți sta să priviți că țara eșuează, iar poporul ei decade? Sunteți dispuși să suportați rușinea subjugării naționale? Ce grămadă de neisprăviți!” În timp ce gândesc astfel, în fața scenei izbucnesc scandaluri, iar ochii le devin tot mai aprinși de mânie, ca și cum ar fi gata să arunce[8] flăcări. Așteaptă cu nerăbdare ca Dumnezeu să eșueze înainte de luptă, disperați să-L ucidă pe Dumnezeu pentru a-i face pe oameni fericiți. Puțini știu că, deși unealta sa de piatră ar putea avea un renume meritat, niciodată nu ar putea să atragă ostilitatea lui Dumnezeu. Înainte să fi avut timp să se apere sau să se întindă și să se ridice în picioare, acesta se balansează înainte și înapoi, cu privirea din ochi pierdută. Se prăbușește spre vechiul său strămoș și nu se mai ridică; ținându-l strâns pe vechiul om maimuță, nu mai plânge și își recunoaște inferioritatea, fără a mai fi posedat de vreo dorință de împotrivire. Cei doi bieți oameni maimuță mor în fața ringului. Cât de nefericit este faptul că strămoșii omenirii, care au supraviețuit până în prezent, au murit în ignoranță în ziua în care S-a arătat Soarele dreptății! Cât de nesăbuit este să fi lăsat să treacă neobservată o astfel de mare binecuvântare – că, în ziua binecuvântării lor, oamenii maimuță, care au așteptat timp de mii de ani, au dus binecuvântarea în Infern pentru a se „delecta” împreună cu împăratul diavolilor! De ce să nu păstreze aceste binecuvântări în lumea celor vii ca să se bucure împreună cu fiii și fiicele lor? Ei doar o caută cu lumânarea! Ce risipă este faptul că, de dragul unui statut neînsemnat, a reputației și vanității, ei suferă de nenorocirea de a fi omorâți, năpustindu-se să fie primii care deschid porțile iadului și să devină fiii acestuia. Un astfel de preț este atât de inutil. Ce păcat că asemenea strămoși vechi, care au fost atât de „plini de spirit național”, puteau fi atât de „severi cu ei înșiși, dar atât de toleranți față de ceilalți”, închizându-se în iad și închizându-i pe acei inferiori neputincioși pe dinafară. Unde pot fi găsiți „reprezentanți ai poporului” cum este acesta? De dragul „bunăstării urmașilor lor” și a „vieții pașnice a generațiilor viitoare”, ei nu-I permit lui Dumnezeu să intervină și, astfel, nu acordă nicio atenție propriei vieți. Fără reținere, ei se dedică „cauzei naționale”, intrând în Infern fără o vorbă. Unde poate fi găsit un astfel de naționalism? Luptându-se cu Dumnezeu, ei nu se tem de moarte, nici de vărsarea de sânge și, cu atât mai puțin, nu se îngrijorează de ziua de mâine. Pur și simplu se apucă de treabă pe câmpul de luptă. Ce păcat că singurul lucru pe care-l primesc pentru „spiritul de devotament” este regretul veșnic și mistuirea de flăcările iadului care ard veșnic!

Ce fascinant! De ce întruparea lui Dumnezeu a fost întotdeauna respinsă și insultată de oameni? De ce oamenii nu au niciodată o înțelegere a întrupării Sale? Ar putea fi faptul că Dumnezeu a venit la momentul nepotrivit? Ar putea fi faptul că El a ajuns în locul greșit? Ar putea fi faptul că acest lucru se întâmplă pentru că Dumnezeu a acționat singur, fără „semnătura” omului? Ar putea fi deoarece Dumnezeu a hotărât singur, fără permisiunea omului? Faptele afirmă că Dumnezeu a anunțat în prealabil. El nu a greșit devenind trup. Oare trebuie să ceară consimțământul omului? Mai mult, Dumnezeu i-a reamintit omului cu mult timp în urmă, dar poate că oamenii au uitat. Ei nu sunt de vină, pentru că este mult timp de când omul a fost corupt de Satana încât nu poate înțelege nimic din ceea ce se petrece sub ceruri, nu poate spune nimic despre întâmplările lumii spirituale! Ce rușine că strămoșii omului, oamenii maimuță, au murit în ring, dar acest lucru nu este surprinzător: Cerul și pământul nu au fost niciodată compatibile și cum ar putea oamenii maimuță, ale căror minți sunt făcute din piatră, să conceapă că Dumnezeu ar putea deveni din nou trup? Cât de trist este faptul că un bătrân ca acesta, care este în cel de-al „șaizecilea an al său”, a murit în ziua arătării lui Dumnezeu, lăsând lumea nebinecuvântată la ivirea unei asemenea binecuvântări mari – nu este o minune? Întruparea lui Dumnezeu a trimis unde de șoc prin toate religiile și confesiunile, a „aruncat în neorânduială” ordinea inițială a cercurilor religioase și a scuturat inimile tuturor celor care tânjesc după arătarea lui Dumnezeu. Cine nu adoră? Cine nu tânjește să-L vadă pe Dumnezeu? Dumnezeu a fost personal printre oameni timp de mulți ani, totuși omul nu și-a dat seama de aceasta niciodată. Astăzi, Dumnezeu Însuși S-a arătat și Și-a expus identitatea mulțimilor – cum ar putea aceasta să nu aducă desfătare inimii omului? Cândva, Dumnezeu a împărțit bucuriile și necazurile cu omul, iar astăzi El a fost reunit cu omenirea și împarte cu ea poveștile timpurilor trecute. După ce a ieșit din Iudeea, oamenii nu au putut găsi nicio urmă a Lui. Ei tânjesc să se întâlnească încă o dată cu Dumnezeu, neștiind că astăzi s-au reîntâlnit și s-au reunit cu El. Cum ar putea acest lucru să nu stârnească gândurile de ieri? Acum două mii de ani în urmă, Simon Bar-Jonah, urmașul evreilor, L-a privit pe Isus Mântuitorul, a mâncat la aceeași masă ca El și, după ce L-a urmat timp de mulți ani, a simțit o afecțiune mai adâncă pentru El: L-a iubit din adâncul inimii sale, L-a iubit profund pe Domnul Isus. Poporul evreu nu știa nimic despre cum acest prunc cu părul auriu, născut într-o iesle friguroasă, a fost prima imagine a întrupării lui Dumnezeu. Toți au crezut că El era asemănător lor, nimeni nu L-a crezut diferit – cum ar fi putut oamenii să-L recunoască pe acest Isus normal și obișnuit? Poporul evreu s-a gândit la El ca la un fiu evreu al vremurilor. Nimeni nu L-a considerat ca pe un Dumnezeu încântător, iar oamenii nu au făcut nimic altceva decât să-I aducă cereri orbește, cerându-I să le dea haruri bogate și abundente, pace și bucurie. Ei știau doar că, asemeni unui milionar, El avea tot ce-și putea cineva dori vreodată. Cu toate acestea, oamenii nu L-au abordat niciodată ca pe cineva care era preaiubit; oamenii acelor timpuri nu L-au iubit, ci doar au protestat împotriva Lui și I-au făcut cereri iraționale, iar El nu S-a împotrivit niciodată, oferindu-i omului, în mod constant, haruri, deși el nu L-a cunoscut. El nu a făcut nimic altceva decât să-i dăruiască, în tăcere, omului căldură, dragoste și milă și, chiar mai mult, El i-a dat omului noi mijloace de practică, conducând omul în afara legăturilor legii. Omul nu L-a iubit, ci doar L-a invidiat și I-a recunoscut talentele excepționale. Cum ar fi putut oare omenirea oarbă să știe cât de mare a fost umilința îndurată de încântătorul Isus Mântuitorul, când a venit între oameni? Nimeni nu a luat în considerare suferința Lui, nimeni nu a știut despre dragostea Lui față de Dumnezeu Tatăl și nimeni nu putea să-I cunoască singurătatea; deși Maria a fost mama care L-a născut, cum putea ea să cunoască gândurile din inima Domnului Isus cel milostiv? Cine a cunoscut suferința de neimaginat pe care Fiul Omului a îndurat-o? După ce I-au făcut cereri, oamenii acelor vremuri L-au pus în subconștientul lor și L-au aruncat afară. Astfel că, El a rătăcit pe străzi, zi după zi, an după an, lăsându-Se în voia sorții timp de mulți ani, trăind timp de treizeci și trei de ani grei, ani care au fost atât lungi, cât și scurți. Când oamenii au avut nevoie de El, L-au invitat în casele lor cu chipuri zâmbitoare, încercând să-I facă cereri – și, după ce Și-a adus contribuția, L-au împins imediat pe ușă afară. Oamenii au mâncat ceea ce le era oferit din gura Lui, I-au băut sângele, s-au bucurat de harurile pe care le-a revărsat asupra lor, totuși, ei tot I S-au împotrivit, căci niciodată nu au știut cine le dăduse viață. În cele din urmă, L-au pironit pe cruce, dar El totuși nu a scos niciun sunet. Chiar și astăzi, El rămâne tăcut. Oamenii Îi mănâncă trupul, mănâncă hrana pe care El o face pentru ei, umblă pe calea pe care le-a deschis-o și Îi beau sângele, totuși, ei încă intenționează să-L respingă. De fapt, ei Îl abordează pe Dumnezeul care le-a dat viață ca pe un dușman și, în schimb, se comportă precum Tatăl Ceresc cu cei care sunt sclavi la fel ca ei. În aceasta, nu I se împotrivesc ei în mod intenționat? Cum a ajuns Isus să moară pe cruce? Știți voi? Nu a fost trădat de Iuda, care era cel mai apropiat de El și-L mâncase, Îl băuse și se bucurase de El? Motivul pentru care L-a trădat Iuda nu a fost faptul că Isus nu era decât un neînsemnat învățător normal? Dacă oamenii ar fi văzut într-adevăr că Isus era extraordinar și Unul care era al cerului, cum ar fi putut să-L pironească de viu pe cruce, timp de douăzeci și patru de ore, până când nu a rămas nicio suflare în corpul Său? Cine Îl poate cunoaște pe Dumnezeu? Oamenii nu fac altceva decât să se bucure de Dumnezeu cu lăcomie nepotolită, însă nu L-au cunoscut niciodată. Le-a fost dat un deget, iar ei au apucat toată mâna și Îl fac pe Isus total ascultător la poruncile lor, la ordinelor lor. Cine a arătat vreodată ceva despre calea îndurării față de acest Fiu al Omului, care nu are unde să-Și pună capul? Cine s-a gândit vreodată să-și unească forțele cu El pentru a finaliza însărcinarea dată de Dumnezeu Tatăl? Cine și-a amintit vreodată de El? Cine a fost vreodată atent la greutățile Sale? Fără cea mai mică urmă de iubire, omul Îl trage înainte și înapoi; el nu știe de unde au venit lumina și viața sa și nu face nimic altceva decât să plănuiască, în secret, cum să-L mai răstignească încă o dată pe Isus Cel de acum două mii de ani, care a experimentat durerea printre oameni. Oare Isus inspiră într-adevăr o astfel de ură? A fost uitat demult tot ce a făcut El? Ura care s-a contopit timp de mii de ani va lovi, în cele din urmă, în afară. Voi, soi de evrei! Când a fost vreodată Isus ostil față de voi, încât voi să-L urâți atât de mult? El a făcut și a vorbit atât de mult – nu este nimic din acestea spre folosul vostru? Și-a dat viața pentru voi, fără să ceară nimic în schimb, vi S-a dat vouă în întregime – chiar vreți încă să-L mâncați de viu? El v-a dat totul fără să rețină nimic, fără să se bucure vreodată de slava lumească, de căldura, dragostea sau de toate binecuvântările dintre oameni. Oamenii sunt atât de răi față de El, iar El nu S-a bucurat niciodată de toate bogățiile de pe pământ și Își dedică întreaga inimă sinceră și pasionată omului, Și-a dedicat totul omenirii – și cine I-a dat vreodată căldură? Cine I-a dat vreodată mângâiere? Omul a adunat toată presiunea asupra Lui, I-a înmânat toată nenorocirea, I-a impus cele mai nefericite experiențe ale sale, Îl învinovățește pentru toată nedreptatea, iar El a acceptat acestea tacit. A protestat vreodată față de cineva? A cerut vreodată o mică răsplată de la cineva? Cine a arătat vreodată o oarecare compasiune față de El? Ca oameni obișnuiți, care dintre voi nu a avut o copilărie romantică? Cine nu a avut o tinerețe plină de culoare? Cine nu are căldura celor dragi? Cine nu are iubirea rudelor și a prietenilor? Cine nu are respectul celorlalți? Cine nu are o familie călduroasă? Cine nu are mângâierea apropiaților săi? Iar El S-a bucurat vreodată de oricare din aceste lucruri? Cine I-a dat vreodată puțină căldură? Cine I-a dat vreodată o fărâmă de mângâiere? Cine I-a arătat vreodată puțină moralitate umană? Cine a fost vreodată îngăduitor cu El? Cine a fost vreodată cu El în vremuri grele? Cine a petrecut vreodată viața grea cu El? Omul nu și-a slăbit niciodată cerințele față de El; el doar Îi cere fără scrupule, ca și cum, venind în lumea omului, El ar trebui să fie boul sau calul său, prizonierul lui și trebuie să-i dea totul omului; dacă nu, omul nu-L va ierta niciodată, nu o va lăsa mai moale cu El, nu-L va numi niciodată Dumnezeu și nu-L va ține niciodată la mare cinste. Omul este prea aspru în atitudinea sa față de Dumnezeu, ca și cum ar fi pornit să-L chinuiască pe Dumnezeu până la moarte și, doar după aceea, își va domoli cerințele față de El; dacă nu, omul nu va coborî niciodată standardele cerințelor față de Dumnezeu. Cum ar putea un astfel de om să nu fie disprețuit de El? Nu este aceasta tragedia zilei de astăzi? Conștiința omului nu poate fi văzută nicăieri. El continuă să spună că va răsplăti dragostea lui Dumnezeu, dar Îl analizează și Îl torturează până la moarte. Nu este aceasta „rețeta secretă” a credinței în Dumnezeu, transmisă de strămoșii săi? Nu există niciun loc în care să nu se găsească „evreii”, iar astăzi încă mai fac aceeași lucrare, realizează încă aceeași lucrare de a I se împotrivi lui Dumnezeu și, totuși, ei cred că Îl măresc. Cum ar putea ochii omului să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea omul, care trăiește în trup, să-L abordeze pe El ca pe Dumnezeul întrupat care a venit de la Duhul? Cine dintre oameni ar putea să-L cunoască? Unde este adevărul printre oameni? Unde este adevărata dreptate? Cine poate cunoaște firea lui Dumnezeu? Cine poate concura cu Dumnezeul din cer? Nu este de mirare că, atunci când El a venit în mijlocul oamenilor, nimeni nu L-a cunoscut și a fost respins. Cum poate tolera omul existența lui Dumnezeu? Cum poate el lăsa lumina să izgonească întunericul din lume? Nu sunt toate acestea devotamentul de onoare al omului? Nu este aceasta intrarea verticală a omului? Și nu este lucrarea lui Dumnezeu centrată în jurul intrării omului? Aș vrea să contopiți lucrarea lui Dumnezeu cu intrarea omului, să stabiliți o relație bună între om și Dumnezeu și să îndepliniți datoria pe care omul ar trebui să o îndeplinească cât poate de bine. În felul acesta, lucrarea lui Dumnezeu se va sfârși ulterior, încheind cu slăvirea Sa!

Note de subsol:

1. „«Intrarea» omului” indică aici comportamentul neascultător al omului. Mai degrabă decât să se refere la intrarea oamenilor în viață – ceea ce este pozitiv – se referă la comportamentul și acțiunile lor negative. Se referă în general la toate faptele omului care sunt în opoziție cu Dumnezeu.

2. „Năpăstuiți de temeri imaginare” este folosit pentru a parodia viața omenească nechibzuită a umanității. Se referă la starea urâtă a vieții omenirii, în care oamenii trăiesc împreună cu demonii.

3. „Însuflețirea arzând tot mai fierbinte” este spus sarcastic și se referă la starea urâtă a omului.

4. „Captureze de viu” se referă la comportamentul violent și josnic al omului. Omul este brutal și câtuși de puțin iertător față de Dumnezeu și face cereri absurde de la El.

5. „Cu un plan bine gândit în minte” este spus sarcastic, iar acest lucru se referă la modul în care oamenii nu se cunosc pe ei înșiși și sunt neștiutori despre statura lor reală.

6. „Venerabil” este spus sarcastic.

7. „Primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură” este folosit cu semnificația de a fi patriot și a lucra din greu pentru propria țară.

8. „Arunce” indică starea urâtă a oamenilor care spumegă de furie când sunt învinși de către Dumnezeu. Aceasta indică amploarea împotrivirii lor față de Dumnezeu.

Lucrarea și intrarea (9)

Tradițiile etnice înrădăcinate și concepțiile mentale au aruncat, acum mult timp, o umbră asupra duhului pur și copilăros al omului, i-au atacat acestuia sufletul fără nicio urmă de umanitate, ca și cum ar fi lipsit de emoții sau orice rațiune a sinelui. Metodele acestor demoni sunt extrem de crude și este ca și cum „educația” și „creșterea” au devenit metodele tradiționale prin care regele diavolilor ucide omul; folosindu-și „învățătura profundă”, își acoperă complet sufletul urât, îmbrăcându-se în haine de oaie pentru a câștiga încrederea omului și, apoi, profitând de timpul când omul doarme ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putea să știe că ținutul în care au fost crescuți este țara diavolului, că cel care i-a crescut este, de fapt, un dușman care îi rănește. Totuși, omul nu se trezește deloc; după ce și-a satisfăcut foamea și setea, el se pregătește să răsplătească „bunătatea” „părinților” săi pentru că l-au crescut. Astfel este omul. Astăzi, el încă nu știe că împăratul care l-a crescut este dușmanul său. Pământul este murdărit cu oasele celor morți, diavolul, fără încetare, se desfată frenetic și continuă să devoreze trupul omului în „iad”, împărțind un mormânt cu schelete umane și încercând, în zadar, să mistuie ultimele rămășițe ale corpului zdrențuit al omului. Totuși, omul este permanent neștiutor și nu l-a abordat niciodată pe diavol ca dușman al său, dar, în schimb, îl slujește cu toată inima. Un astfel de popor depravat este pur și simplu incapabil de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Este ușor pentru Dumnezeu să devină trup șpentru a câștiga încrederea omului și, apoi, profitând de timpul când omul doarme ca să-l devoreze complet. Bieții oameni – cum ar putetisface cerințele lui Dumnezeu? Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite pentru binele lucrării omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a coborât în iadul viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta, nu S-a plâns niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru neascultarea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El, personal, Își desfășoară lucrarea. Cum ar putea Dumnezeu să aparțină iadului? Cum ar putea să-Și petreacă viața în iad? Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate ca să vină pe pământ, și a intrat personal în „iad” și „Infern”, în bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om. Cum este omul apt să I se împotrivească lui Dumnezeu? Ce motiv are ca să se mai plângă, încă o dată, de El? Cum poate avea tupeul să privească din nou la Dumnezeu? Dumnezeul Cerului a venit în acest atât de murdar ținut al viciului și niciodată nu a dat frâu liber nemulțumirilor Sale sau nu S-a plâns de om, ci, în schimb, acceptă, în tăcere, ravagiile[1] și asuprirea acestuia. Niciodată nu Și-a luat revanșa la cererile nerezonabile ale omului și nu i-a făcut vreodată cerințe excesive sau nerezonabile; El face doar, fără să se plângă, întreaga lucrare cerută de om: învățarea, luminarea, reproșarea, rafinarea cuvintelor, amintirea, îndemnul, consolarea, judecarea și revelarea. Care dintre pașii Lui nu au fost pentru viața omului? Deși El a înlăturat perspectivele și soarta omului, care dintre pașii realizați de Dumnezeu nu a fost pentru soarta lui? Care dintre ei nu au fost de dragul supraviețuirii omului? Care dintre ei nu au fost pentru a elibera omul de suferința și opresiunea forțelor întunecate care sunt negre ca noaptea? Care din ei nu sunt de dragul omului? Cine poate să înțeleagă inima lui Dumnezeu, care este ca o mamă iubitoare? Cine poate înțelege inima Lui nerăbdătoare? Inima pasională și așteptările Sale înflăcărate au fost răsplătite cu inimi reci, cu ochi duri, indiferenți, cu mustrările repetate și insultele omului, cu remarci tăioase, sarcasm și depreciere, au fost răsplătite cu luarea în derâdere de către om, cu călcarea în picioare și respingerea, cu înțelegerea greșită și cu tânguiala sa, cu înstrăinarea și evitarea, cu nimic altceva decât înșelăciune, atacuri și amărăciune. Cuvintele calde au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare. Dumnezeu nu poate decât să îndure, cu capul plecat, slujind oamenii ca un bou docil.[2] Câți sori și câte luni, de câte ori a stat cu fața la stele, a plecat în zori și S-a întors la apus, a aruncat și S-a întors, îndurând agonia de o mie de ori mai mare decât durerea plecării Sale de la Tatăl, suferind atacurile și ruperea omului, precum și tratarea și emondarea lui. Umilința și ascunderea lui Dumnezeu a fost răsplătită cu prejudecățile[3] omului, cu părerile și tratamentele lui nedrepte, iar anonimatul, îngăduința și toleranța I-au fost răsplătite cu privirea lacomă a omului. Acesta încearcă să-L calce în picioare pe Dumnezeu, fără scrupule, până la moarte, și să-L zdrobească la pământ. Atitudinea omului în abordarea lui față de Dumnezeu este una de „inteligență rară”, iar Dumnezeu, care este agresat și disprețuit de om, este zdrobit sub picioarele a zeci de mii de oameni, în timp ce omul se ridică la înălțime, ca și cum ar fi regele castelului, ca și cum ar vrea să preia puterea absolută,[4] să fie în centrul atenției din spatele unui ecran, să-L facă pe Dumnezeu directorul conștiincios și supus regulilor din culise, care nu are voie să riposteze sau să provoace probleme. Dumnezeu trebuie să joace rolul Ultimului Împărat, trebuie să fie o păpușă,[5] lipsit de orice libertate. Faptele omului sunt indescriptibile, deci, cum este apt să ceară una sau alta de la Dumnezeu? Cum este el apt să-I facă Lui sugestii? Cum este apt să ceară ca Dumnezeu să-i compătimească slăbiciunile? Cum este potrivit să primească mila lui Dumnezeu? Cum este potrivit să primească, de nenumărate ori, mărinimia lui Dumnezeu? Cum este el potrivit să primească, în repetate rânduri, iertarea Lui? Unde este conștiința lui? El I-a rupt inima lui Dumnezeu cu mult timp în urmă și, de mult, L-a lăsat cu inima sfărâmată. Dumnezeu a venit printre oameni, atent și vioi, sperând că omul va fi darnic față de El, chiar dacă doar cu puțină căldură. Totuși, inima Lui este puțin mângâiată de om, iar tot ceea ce El a primit sunt atacuri cu bulgări de zăpadă[6] și chinuri; inima omului este prea lacomă, dorința lui este prea mare, omul nu poate fi niciodată săturat, este întotdeauna răutăcios și imprudent, nu-I lasă niciodată lui Dumnezeu vreo libertate sau drept de a vorbi și nu-I lasă nicio opțiune, ci doar să Se supună umilinței și să-i permită omului să-L manipuleze, oricum dorește.

De la creație până acum, Dumnezeu a suferit atât de multă durere și atât de multe atacuri. Totuși, chiar și astăzi, omul încă nu-și îmblânzește cererile către Dumnezeu, încă Îl examinează, tot nu are nicio toleranță față de El și nu face decât să-L sfătuiască, să-L critice și să-L disciplineze, ca și cum ar fi profund temător că El va apuca pe calea greșită, că Dumnezeu pe pământ este grosolan și nerațional sau desfrânat, ori că nu poate deveni nimic. Omul are întotdeauna acest tip de atitudine față de Dumnezeu. Cum ar putea acest lucru să nu-L întristeze pe Dumnezeu? Devenind trup, Dumnezeu a suferit dureri și umilințe imense; cât este de greu, atunci, să-L facă pe El să accepte învățăturile omului? Sosirea Lui printre oameni L-a despuiat de toată libertatea, ca și cum ar fi fost întemnițat în Infern și a acceptat analiza omului fără cea mai mică împotrivire. Nu este rușinos acest lucru? Venind în familia unui om obișnuit, Isus a suferit cea mai mare nedreptate. Chiar mai umilitor este faptul că El a venit în această lume prăfuită și S-a smerit până în adâncurile cele mai de jos și Și-a asumat un trup al normalității absolute. Dumnezeul Cel mai Înalt nu îndură greutăți pentru a deveni o ființă umană slabă? Și nu sunt toate acestea pentru omenire? Au existat momente când Se gândea la El însuși? După ce a fost respins și ucis de iudei, luat în râs și batjocorit de popor, El nu S-a plâns niciodată Cerului, nici nu a protestat pe pământ. Astăzi, această tragedie veche de milenii s-a arătat din nou în mijlocul acestui popor asemeni evreilor. Oare ei nu săvârșesc aceleași păcate? Ce îl face pe om apt să primească făgăduințele lui Dumnezeu? Nu I se împotrivește lui Dumnezeu și, apoi, Îi acceptă binecuvântările? De ce omul nu se confruntă cu dreptatea sau nu caută adevărul? De ce nu este niciodată interesat de ceea ce face Dumnezeu? Unde este dreptatea lui? Unde este corectitudinea lui? Are tupeul să-L reprezinte pe Dumnezeu? Unde îi este simțul dreptății? Cât de mult din ceea ce este iubit de om este preaiubit de Dumnezeu? Omul nu este capabil să diferențieze creta de brânză,[7] confundă întotdeauna negrul cu albul, suprimă dreptatea și adevărul și ține la rang înalt incorectitudinea și nedreptatea. El îndepărtează lumina și hoinărește prin întuneric. Cei care caută adevărul și justiția înlătură, în schimb, lumina, iar aceia care Îl caută pe Dumnezeu, Îl calcă în picioare și se ridică în cer. Omul nu se deosebește de un bandit.[8]Unde este rațiunea lui? Cine poate deosebi binele de rău? Cine poate susține justiția? Cine este dispus să sufere pentru adevăr? Oamenii sunt vicioși și diabolici! După ce Îl pironesc pe Dumnezeu pe cruce, ei aplaudă și se veselesc, iar strigătele lor sălbatice nu se opresc. Ei sunt ca niște găini și câini, conspiră și complotează, și-au stabilit propria împărăție, amestecul lor nu a lăsat niciun loc neperturbat, își închid ochii și urlă nebunește la nesfârșit, îngrămădiți toți împreună, și se răspândește o atmosferă plină de emfază, agitată și plină de viață, iar cei care se atașează orbește de ceilalți continuă să apară, susținând toți numele „ilustre” ale strămoșilor lor. Acești câini și aceste găini L-au pus, cu mult timp în urmă, pe Dumnezeu în subconștient și nu au acordat niciodată vreo atenție stării inimii Lui. Nu este de mirare că Dumnezeu spune că omul este ca un câine sau ca o găină, un câine care latră și îi îndeamnă pe alții o sută să urle. Astfel, cu multă zarvă, el a transmis astăzi lucrarea lui Dumnezeu, nesocotind felul în care este lucrarea Sa, dacă există dreptate, dacă Dumnezeu are un loc pe care să-Și pună picioarele, despre cum este ziua de mâine, despre propria lui smerenie și întinăciune. Omul nu s-a gândit niciodată atât de mult la lucruri, nu și-a făcut vreodată griji pentru ziua de mâine și a adunat tot ce este folositor și prețios în brațele sale, fără să-I lase lui Dumnezeu nimic altceva decât resturi și rămășițe.[9] Cât de crudă este omenirea! El nu-și irosește niciun sentiment pentru Dumnezeu și, după ce devorează în secret toate ale lui Dumnezeu, Îl aruncă mult în urma lui, fără să mai dea vreo atenție existenței Lui. El se bucură de Dumnezeu, totuși I se împotrivește și Îl calcă în picioare, în timp ce, cu buzele, Îi mulțumește și Îl laudă; se roagă la Dumnezeu și depinde de El, în timp ce-L și înșelă. Omul „ridică în slăvi” numele lui Dumnezeu și Îi privește fața, totuși, se așază, de asemenea, cu tupeu și nerușinare pe tronul Său și judecă „nedreptatea” lui Dumnezeu. Gura lui spune că el Îi este îndatorat lui Dumnezeu și se uită la cuvintele Sale, dar în inima lui Îi aruncă invective; este „îngăduitor” față de Dumnezeu, totuși Îl asuprește, iar gura lui spune că aceasta este de dragul lui Dumnezeu. În mâinile sale, păstrează lucrurile lui Dumnezeu, iar, în gura sa, mestecă mâncarea pe care Dumnezeu i-a dat-o, totuși, ochii lui se fixează, cu o privire rece și fără emoție, asupra lui Dumnezeu, ca și cum ar dori să-L înghită pe tot. Omul privește adevărul, dar insistă să spună că este șmecheria Satanei; apreciază dreptatea, dar o forțează să devină negare de sine; se uită la faptele omului, dar insistă că sunt ceea ce este Dumnezeu; apreciază darurile naturale ale omului, dar insistă că sunt adevărul; privește la faptele lui Dumnezeu, dar insistă asupra faptului că sunt aroganță și îndrăzneală, lăudăroșenie și neprihănire de sine. Când omul privește la Dumnezeu, insistă să-L eticheteze ca fiind uman și încearcă din greu să-L pună pe scaunul unei ființe create care se află în complicitate cu Satana; el știe foarte bine că acestea sunt cuvântările lui Dumnezeu, dar nu le va numi altceva decât scrierile unui om. Omul știe foarte bine că Duhul este realizat în trup, că Dumnezeu devine trup, dar spune doar că acest trup este urmașul[10] lui Satana; știe foarte bine că Dumnezeu este smerit și ascuns, totuși, spune doar că Satana a fost rușinat și că Dumnezeu a câștigat. Ce neisprăviți! Omul nu este demn să slujească nici măcar ca și câine de pază! El nu face deosebire între negru și alb și, chiar în mod intenționat, face din negru alb. Oare puterile și asaltul omului pot îngădui ziua emancipării lui Dumnezeu? După ce I s-a împotrivit, în mod intenționat, lui Dumnezeu, omului nu putea să-i pese mai puțin sau chiar să meargă atât de departe încât să-L omoare, nelăsându-L pe Dumnezeu să Se arate. Unde este neprihănirea? Unde este dragostea? El stă lângă Dumnezeu și Îl împinge în genunchi, ca să ceară iertare, să asculte toate aranjamentelor sale, să consimtă la toate manevrele lui și Îl face pe Dumnezeu să ia exemplu de la el în tot ceea ce El face sau, în caz contrar, omul se mânie[11] și își pierde cumpătul. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie îndurerat sub o asemenea influență a întunericului, care face din negru alb? Cum ar putea să nu-Și facă griji? De ce se spune că, atunci când Dumnezeu Și-a început cea mai recentă lucrare, a fost ca zorii unei noi epoci? Faptele omului sunt atât de „bogate”, „izvorul cu apă vie veșnic curgător” „umple” neîncetat câmpul inimii omului, în timp ce „izvorul cu apă vie” al omului rivalizează, fără scrupule, cu Dumnezeu.[12] Cei doi sunt ireconciliabili și le oferă oamenilor în locul lui Dumnezeu, fără nicio rezervă, în timp ce omul cooperează cu el fără să ia deloc în considerare pericolele implicate. Și cu ce efect? El Îl aruncă cu răceală pe Dumnezeu într-o parte și Îl pune departe, unde oamenii nu Îi vor da nicio atenție, profund înfricoșați că El le va atrage atenția și foarte temători că izvoarele cu apă vie ale lui Dumnezeu îl vor ademeni și îl vor câștiga pe om. Astfel, după ce a trăit mulți ani de preocupări lumești, el complotează și urzește împotriva lui Dumnezeu și chiar Îl face ținta pedepsei sale. Este ca și cum El ar deveni un buștean în ochiul lui, iar el este disperat să-L apuce pe Dumnezeu și să-L pună în foc pentru a fi rafinat și curățit. Văzând disconfortul lui Dumnezeu, omul se bate în piept și râde, dansează de bucurie și spune că El a fost, de asemenea, cufundat în rafinament și spune că va curăța prin ardere necurăția lui Dumnezeu, ca și cum doar acest lucru ar fi rațional și rezonabil, ca și cum doar acestea ar fi metodele echitabile și acceptabile ale Cerului. Acest comportament violent al omului pare atât intenționat cât și inconștient. Omul își dezvăluie atât chipul urât, cât și sufletul hidos și întinat, precum și aspectul jalnic al unui cerșetor. După ce se dezlănțuie în lung și-n lat, el adoptă un aspect patetic și cere iertare Cerului, semănând cu un mops extrem de vrednic de milă. Omul acționează întotdeauna în moduri neașteptate, mereu „călătorește pe spatele unui tigru pentru a-i speria pe ceilalți”,[a] el se alătură distracției ori de câte ori poate, nu dă nici cea mai mică atenție inimii lui Dumnezeu, nici nu face vreo comparație cu propriul său statut. El doar I se împotrivește, în tăcere, lui Dumnezeu, ca și cum El i-ar fi greșit și nu ar trebui să-l trateze astfel și ca și cum Cerul nu ar avea ochi și face lucrurile, în mod intenționat, dificile pentru el. Astfel, omul realizează dintotdeauna, în secret, comploturi răutăcioase și nu-și îmblânzește, câtuși de puțin, cererile către Dumnezeu, jinduind cu ochi prădători, uitându-se furios la fiecare mișcare a Sa, fără să se gândească vreodată că este dușmanul lui Dumnezeu, și sperând că va veni ziua când El va despărți ceața și va face lucrurile clare, îl va mântui din „gura tigrului” și se va răzbuna în numele său. Chiar și astăzi, oamenii încă nu cred că joacă rolul de a I se împotrivi lui Dumnezeu, rol care a fost jucat de atât de mulți de-a lungul veacurilor; cum ar putea ei să știe că, în tot ceea ce fac, s-au rătăcit de mult, că tot ceea ce au înțeles a fost de mult timp cuprins de mări.

Cine a acceptat vreodată adevărul? Cine L-a primit vreodată pe Dumnezeu cu brațele deschise? Cine și-a dorit vreodată, cu bucurie, arătarea lui Dumnezeu? Comportamentul omului a decăzut de mult, iar pângărirea lui a părăsit de mult, nerecunoscută, templul lui Dumnezeu. Între timp, omul își continuă încă propria lucrare, uitându-se mereu de sus la Dumnezeu. Este ca și cum împotrivirea sa față de Dumnezeu a fost gravată în piatră și de neschimbat și, prin urmare, ar fi fost mai degrabă blestemat decât să mai pătimească tratarea necorespunzătoare a cuvintelor și acțiunilor sale. Cum ar putea astfel de oameni să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea ei să-și găsească odihna cu Dumnezeu? Și cum ar putea ei să fie potriviți să vină înaintea Lui? Fără îndoială, nu este nimic în neregulă să ne devotăm planului de gestionare (planului mântuirii) al lui Dumnezeu – dar de ce oamenii pun întotdeauna în subconștient lucrarea și totalitatea lui Dumnezeu, în timp ce își dedică, în mod altruist, propriul sânge și propriile lacrimi? Duhul de devotament altruist al oamenilor este, fără îndoială, prețios – însă cum ar putea ei să știe că „mătasea” pe care o țes ei este total incapabilă să reprezinte ceea ce este Dumnezeu? Intențiile bune ale oamenilor sunt, fără îndoială, prețioase și rare – dar cum ar putea ele să înghită „comoara neprețuită”?[13] Fiecare dintre voi ar trebui să se gândească la trecutul său: de ce nu ați fost vreodată separați de mustrarea și blestemul nemiloase? De ce sunt oamenii întotdeauna în astfel de „termeni intimi” cu vorbele mărețe și judecata dreaptă? Oare Dumnezeu chiar îi încearcă? Dumnezeu îi rafinează, în mod intenționat? Și cum intră oamenii în mijlocul rafinamentului? Ei cunosc cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu? Ce lecții au învățat oamenii din lucrarea Lui și din propria lor intrare? Fie ca oamenii să nu uite îndemnul lui Dumnezeu, să aibă pătrundere în lucrarea lui Dumnezeu, să creadă ferm în ea și să-și gestioneze, în mod adecvat, propria lor intrare.

Note de subsol:

1. „Ravagii” este folosit pentru a expune neascultarea omenirii.

2. „Au fost întâmpinate cu expresii sălbatice ale fețelor și cu sfidarea rece a miilor de degete acuzatoare, cu capul plecat, slujind oamenii ca un bou docil” a fost inițial o singură propoziție, dar aici este împărțită în două pentru a face lucrurile mai clare. Prima propoziție se referă la acțiunile omului, în timp ce a doua indică suferințele îndurate de Dumnezeu și faptul că Dumnezeu este umil și ascuns.

3. „Prejudecata” se referă la comportamentul neascultător al oamenilor.

4. „Să preia puterea absolută” se referă la comportamentul neascultător al oamenilor. Ei înșiși se ridică în slăvi, îi înlănțuie pe alții, îi fac să-i urmeze și să sufere pentru ei. Ei sunt forțele care Îi sunt ostile lui Dumnezeu.

5. „Păpușă” este folosit pentru a-i ridiculiza pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

6. „Bulgări de zăpadă” este folosit pentru a evidenția comportamentul umil al oamenilor.

7. „Nu este capabil să diferențieze creta de brânză” indică faptul că oamenii prefac voia lui Dumnezeu în ceva satanic, referindu-se, în general, la comportamentul în care oamenii Îl resping pe Dumnezeu.

8. „Bandit” este folosit pentru a indica faptul că oamenii sunt lipsiți de rațiune și de înțelegere.

9. „Resturi și rămășițe” este folosit pentru a indica comportamentul prin care oamenii Îl asupresc pe Dumnezeu.

10. „Urmașul” este folosit în mod sarcastic.

11. „Se mânie” se referă la fața urâtă a omului care este înfuriat și exasperat.

12. „Fără scrupule” se referă la momentul când oamenii sunt necugetați și nu au câtuși de puțină venerație față de Dumnezeu.

13. „Comoară neprețuită” se referă la totalitatea lui Dumnezeu.

a. Acesta este un idiom chinezesc.

Lucrarea și intrarea (8)

Am spus de atâtea ori că lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă este pentru a modifica spiritul fiecărei persoane, pentru a schimba sufletul fiecărei persoane în așa fel încât inima lor, care a suferit o mare traumă, să fie reformată, astfel salvându-le sufletul, care a fost atât de profund rănit de rău; este pentru a trezi spiritele oamenilor, pentru a dezgheța inimile lor reci și pentru a le permite să fie reîntinerite. Aceasta este cea mai mare dorință a lui Dumnezeu.

Lucrarea și intrarea (7)

I-a trebuit timp omului, până în această zi, să înțeleagă că ceea ce-i lipsește lui nu este numai alimentarea vieții spirituale și experiența cunoașterii lui Dumnezeu, ci, mai important, schimbările în firea lui. Din cauza ignorării complete a istoriei și a culturii antice a omenirii de către om, oamenii nu cunosc lucrarea lui Dumnezeu câtuşi de puţin. În adâncul inimii, omul speră că poate fi însoțit de Dumnezeu, dar din cauza corupției excesive a trupului omului, precum și a indiferenței și prostiei, omul este redus la a nu-L cunoaşte câtuşi de puţin pe Dumnezeu. Dumnezeu vine astăzi printre oameni pentru a le transforma gândurile și duhurile, precum și imaginea lui Dumnezeu din inimile lor, pe care au avut-o timp de mii de ani. Prin această șansă, El va face omul desăvârșit. Adică, prin cunoașterea omului, El va schimba modul în care oamenii ajung să-L cunoască și atitudinea lor față de El, astfel încât cunoașterea lor despre Dumnezeu să poată să înceapă de la zero, iar inimile lor să fie reînnoite și transformate prin aceasta. Tratarea și disciplina sunt mijloacele, în timp ce cucerirea și reînnoirea sunt obiectivele. Risipirea gândurilor superstițioase pe care omul le-a păstrat în legătură cu Dumnezeul nedeslușit a fost întotdeauna intenția lui Dumnezeu și, în ultimul timp, a devenit o chestiune urgentă pentru El. Sper ca toți oamenii să se gândească în continuare la aceasta. Schimbați modul în care fiecare persoană experimentează, astfel încât această intenție urgentă a lui Dumnezeu să poată fi săvârșită în curând, iar ultima etapă a lucrării lui Dumnezeu pe pământ să poată fi adusă la o concluzie roditoare. Arătați-vă loialitatea așa cum ar trebui și mângâiați inima lui Dumnezeu pentru ultima oară. Sper că niciunul dintre frați și surori nu caută să scape de această responsabilitate sau nu face ceva numai de mântuială. Dumnezeu vine în trup, de această dată, invitat, și prin prisma situației omului. Adică, El vine să-i asigure omului ceea ce este necesar. El va permite fiecărui om, indiferent de calibru sau de rasă, să vadă cuvântul lui Dumnezeu și, din cuvântul Său, să vadă existența și manifestarea lui Dumnezeu și să accepte desăvârșirea lor de către Dumnezeu. Cuvântul Lui va schimba gândurile și concepțiile omului, astfel încât adevărata înfățișare a lui Dumnezeu să fie înrădăcinată ferm în adâncurile inimii omului. Aceasta este singura dorință a lui Dumnezeu pe pământ. Oricât de mare ar fi natura omului, cât de săracă esența lui sau modul în care omul a acționat în trecut, Dumnezeu nu ia în considerare aceste lucruri. El speră doar ca omul să reînnoiască în totalitate imaginea lui Dumnezeu pe care oamenii o au în inimile lor și să ajungă să cunoască esența omenirii, schimbând prin aceasta perspectiva ideologică a omului. El speră că omul este în stare să-L râvnească profund pe Dumnezeu și să fie veşnic ataşaţi de El. Aceasta este tot ceea ce Dumnezeu cere omului.

Cunoașterea câtorva mii de ani de cultură și istorie antică a închis gândirea, conceptele și perspectiva mentală a omului atât de strâns, încât să fie de nepătruns și nedegradabil. Omul trăiește la nivelul al optsprezecelea al iadului, ca și cum ar fi fost alungat de Dumnezeu în temnițe ca să nu vadă niciodată lumina. Gândirea feudală l-a oprimat pe om astfel încât acesta poate cu greu respira și se sufocă. Ei nu au nici cea mai mică putere să reziste și doar îndură și îndură în tăcere… Nimeni nu a îndrăznit niciodată să lupte sau să apere dreptatea și justiția; ei pur și simplu trăiesc o viață, cu nimic mai bună decât cea a unui animal, sub abuzul și asaltul domnilor feudali, an după an, zi după zi. Omul nu s-a gândit niciodată să-L caute pe Dumnezeu pentru a se bucura de fericire pe pământ. Este ca și cum omul ar fi fost înfrânt, ca frunzele căzute ale toamnei, uscate și ruginii. Omul și-a pierdut de mult memoria și trăiește neajutorat în iad prin numele lumii umane, așteptând venirea zilei de pe urmă, astfel încât să poată să piară împreună cu iadul, ca și când ziua de pe urmă după care tânjesc ei este ziua în care se vor bucura de pace odihnitoare. Etica feudală a luat viața omului în „Infern”, astfel încât omul este chiar mai puțin abil să reziste. Diferite tipuri de opresiune l-au forțat pe om să cadă treptat mai adânc în Infern și mai departe de Dumnezeu. Acum, Dumnezeu este complet străin pentru om, iar omul încă se grăbește să-L evite când se întâlnesc. Omul nu-L recunoaște și Îl izolează ca și cum nu L-ar fi cunoscut sau văzut niciodată mai înainte. Dumnezeu aşteaptă pe parcursul lungii călătorii a vieții umane, dar nu Și-a îndreptat niciodată furia incontrolabilă către om. El doar a așteptat în tăcere ca omul să se pocăiască și să o ia de la început. Dumnezeu a venit de mult timp în lumea umană și îndură aceeași suferință ca omul. El a trăit cu omul timp de mulți ani și nimeni nu I-a descoperit existența. Dumnezeu a îndurat în tăcere nefericirea lumii umane în timp ce îndeplinea lucrarea pe care a adus-o cu El. El a îndurat pentru voia lui Dumnezeu Tatăl și nevoile omenirii, suferind o durere pe care omul nu a mai experimentat-o niciodată înainte​​. Înaintea omului, El a slujit în tăcere și S-a smerit de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și pentru nevoile omenirii. Cunoașterea culturii antice i-a furat omului în tăcere prezența lui Dumnezeu și l-a predat pe om împăratului diavolilor și fiilor acestuia. Cele Patru cărți și Cinci Clasici au purtat gândirea și conceptele omului într-o altă epocă de revoltă, făcându-l pe om să se închine în continuare celor care au scris Cărțile și Clasicii, promovându-și noțiunile despre Dumnezeu. Împăratul diavolilor L-a alungat fără milă pe Dumnezeu din inima omului, fără ca oamenii să-și dea seama, în timp ce el a preluat cu bucurie inima omului. De-atunci, omul a fost posedat de un suflet urât și rău, cu fața împăratului diavolilor. O ură față de Dumnezeu le-a umplut piepturile, iar răutatea împăratului diavolilor s-a răspândit în om zi de zi, până când omul a fost complet mistuit. Omul nu a mai avut libertate și nu a fost în stare să se elibereze din încurcătura cu împăratul diavolilor. De aceea, omul a putut doar să rămână pe loc și să fie capturat, predându-se lui și devenind subjugat de el. Cu mult timp în urmă, el a plantat sămânța tumorii ateismului în inima tânără a omului, învățându-l erezii, cum ar fi „învățați din știință și tehnologie, înțelegeți cele Patru Modernizări, nu există niciun Dumnezeu în lume”. Nu doar atât, a proclamat în repetate rânduri „Să construim o țară frumoasă prin munca noastră sârguincioasă”, cerând tuturor să fie pregătiți din copilărie să-și slujească țara. Omul a fost adus în mod inconștient înaintea lui și el și-a asumat fără ezitare meritul (referindu-se la Dumnezeu care ţine toată omenirea în mâinile Sale). Niciodată nu s-a simțit, măcar o dată, rușinat sau a avut un sentiment de rușine. Mai mult, a capturat fără rușine poporul lui Dumnezeu în casa proprie, în timp ce a sărit ca un șoarece pe masă și l-a făcut pe om să i se închine ca unui Dumnezeu. Un astfel de răufăcător deznădăjduit este el! El strigă astfel de vorbe răutăcioase, scandaloase: „Nu există niciun Dumnezeu în lume. Vântul se datorează legilor naturale; ploaia este umiditate care se condensează și cade în picături pe pământ; un cutremur este zguduirea suprafeței pământului datorită schimbărilor geologice; seceta se datorează uscăciunii din aer provocate de distrugerea nucleonică de pe suprafața soarelui. Acestea sunt fenomene naturale. Care parte este o acțiune a lui Dumnezeu?” El chiar strigă[a] astfel de declarații nerușinate: „Omul a evoluat din vechile maimuțe, iar lumea de astăzi a progresat de la o societate primitivă cu aproximativ un miliard de ani în urmă. Poporul hotărăşte dacă o ţară înfloreşte sau cade.” În spate, omul îl atârnă cu susul în jos pe pereți și îl pune pe mese pentru a fi venerat și a i se închina. În timp ce acesta strigă: „Nu există Dumnezeu”, se consideră drept Dumnezeu, împingându-L, neînduplecat, pe Dumnezeu dincolo de marginile pământului. Stă în locul lui Dumnezeu și acționează ca împărat al diavolilor. Este complet absurd! Aceasta face ca o persoană să fie mistuită de o ură otrăvitoare. Se pare că Dumnezeu este dușmanul acestuia sub jurământ și că împăcarea cu Dumnezeu este imposibilă. Acesta plănuiește să-L alunge pe Dumnezeu în timp ce rămâne nepedepsit și liber.[1] Un astfel de împărat al diavolilor este el! Cum am putea să-i tolerăm existența? Nu se va odihni până când nu a deranjat lucrarea lui Dumnezeu și l-a lăsat în zdrențe și complet rușinat,[2] ca și cum vrea să se împotrivească lui Dumnezeu până la sfârșit, până când ori va muri peștele, ori se va rupe năvodul. El se opune în mod intenționat lui Dumnezeu și se tot apropie. Fața odioasă i-a fost de mult complet demascată și acum este zdrobită și bătută,[3] într-o stare groaznică, totuși nu se domolește în ura față de Dumnezeu, ca și cum dorește să-L fi putut devora în întregime pe Dumnezeu într-o singură înghițitură, pentru a-i ușura ura din inimă. Cum am putea să-l tolerăm, acest dușman urât al lui Dumnezeu! Doar distrugerea și exterminarea completă a acestuia vor pune capăt dorinței vieții noastre. Cum poate fi lăsat să fie de nestăpânit? El l-a corupt pe om într-o asemenea măsură, încât omul nu cunoaște cerul-soare și devine insensibil și limitat. Omul a pierdut rațiunea umană normală. De ce să nu sacrificăm întreaga noastră ființă pentru a-l distruge și arde ca să eliminăm teama de pericol care rămâne și pentru a permite ca lucrarea lui Dumnezeu să ajungă mai devreme la strălucirea nemaivăzută? Această bandă de nemernici a venit printre oameni și a provocat totală neliniște și tulburare. Ei i-au adus pe toți oamenii la marginea unei prăpastii, planificând în secret să-i împingă în jos pentru a fi zdrobiți în bucăți și pentru a le devora cadavrele. Ei speră în zadar să întrerupă planul lui Dumnezeu și să concureze cu Dumnezeu într-un joc de noroc cu șanse mici.[4] Acest lucru nu este deloc ușor! Crucea este pregătită, la urma urmei, pentru împăratul diavolilor care se face vinovat de cele mai groaznice nelegiuiri. Dumnezeu nu aparține crucii și i-a lăsat-o deja diavolului. Dumnezeu a învins cu mult timp în urmă și nu mai simte tristețe pentru păcatele omenirii. El va aduce mântuire întregii omeniri.

De sus în jos și de la început până la sfârșit, el a deranjat lucrarea lui Dumnezeu și a acționat în dezacord cu El. Toate vorbele despre moștenirea culturală antică, cunoștințele valoroase ale culturii antice, învățăturile taoismului și confucianismului, clasicii confucianiști și ritualurile feudale au dus omul în iad. Știința și tehnologia moderne avansate, precum și industria, agricultura și afacerile dezvoltate nu pot fi văzute nicăieri. Mai degrabă, el subliniază pur și simplu riturile feudale propagate de vechile „maimuțe” pentru a perturba, a se opune și a distruge în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai că a mâhnit omul până în ziua de astăzi, dar vrea să-l mistuie[5] complet. Învățătura codului feudal de etică și transmiterea cunoașterii culturii antice au contaminat mult timp omul și l-au transformat în diavoli mari și mici. Sunt puțini care L-ar primi cu ușurință pe Dumnezeu și ar întâmpina cu bucurie venirea lui Dumnezeu. Fața omului este plină de crimă și, în toate locurile, moartea este în aer. Ei caută să-L alunge pe Dumnezeu din acest ținut; cu cuțite și săbii în mână, se aranjează în formațiune de luptă pentru a-L nimici pe Dumnezeu. Idolii sunt răspândiți în tot ținutul diavolului, unde omul este în mod constant învățat că nu există Dumnezeu. Pe deasupra acestui ținut pătrunde un miros dezgustător de hârtie arsă și tămâie atât de gros, încât este sufocant. Pare să fie mirosul de nămol ce plutește când șarpele se învârte și se încolăcește și este de ajuns încât omul nu se poate stăpâni să nu vomite. În afară de aceasta, pot fi auziți cu ușurință demoni răi cântând scripturi. Acest sunet pare să vină de departe din iad, iar omul nu poate decât să simtă o răceală pe şira spinării. În tot acest ținut sunt împrăștiați idoli, în toate culorile curcubeului, care transformă ținutul într-o lume orbitoare, iar împăratul diavolilor își păstrează un rânjet pe față, ca și cum uneltirea sa rea a reușit. Între timp, omul este complet neștiutor de acest lucru, nici nu știe omul că diavolul l-a corupt deja într-o asemenea măsură încât a devenit fără rațiune și învins. Acesta dorește să distrugă tot ce este al lui Dumnezeu dintr-o singură suflare, să-L insulte și să-L ucidă din nou și încearcă să-I distrugă și să-I tulbure lucrarea. Cum I-ar putea acesta permite lui Dumnezeu să aibă un statut egal? Cum poate acesta îngădui ca Dumnezeu „să se amestece” în lucrarea acestuia printre oameni pe pământ? Cum poate acesta să-I permită lui Dumnezeu să-i demaște fața sa odioasă? Cum Îi poate permite lui Dumnezeu să-i perturbe lucrarea? Cum ar putea acest diavol, care fumegă de furie, să-I permită lui Dumnezeu să-i conducă reședința puterii lui pe pământ? Cum ar putea el recunoaște de bunăvoie înfrângerea? Înfățișarea odioasă a acestuia a fost dezvăluită pentru ceea ce este ea, de aceea se constată că nu se știe dacă să se râdă sau să se plângă, și este cu adevărat dificil să se vorbească despre aceasta. Oare nu este aceasta esența lui? Cu un suflet urât, el crede totuși că este incredibil de frumos. Această bandă de complici! Ei coboară printre muritori pentru a se răsfăța cu plăceri și pentru a provoca tulburare. Perturbarea lor provoacă nestatornicie în lume[6] și aduce panică în inima omului, iar ei au distorsionat omul astfel încât el seamănă cu fiarele de o urâțenie insuportabilă, care nu mai au absolut nimic în comun cu omul sfânt original. Ei chiar doresc să-și însușească puterea ca tirani pe pământ. Ei împiedică lucrarea lui Dumnezeu, astfel încât ea de-abia poate să progreseze și îl închid pe om ca în spatele zidurilor de cupru și oțel. Săvârșind atâtea păcate și provocând atât de multe necazuri, cum ar putea ei să spere la altceva decât să aștepte mustrarea? Demonii și duhurile rele au alergat înnebuniţi de furie pe pământ și au oprit voința și efortul conștiincios ale lui Dumnezeu, făcându-le de nepătruns. Ce păcat mortal! Cum ar putea Dumnezeu să nu fie nerăbdător? Cum ar putea Dumnezeu să nu se simtă înfuriat? Ei cauzează obstacole dureroase și se opun lucrării lui Dumnezeu. Prea rebeli! Chiar și acei demoni mari și mici devin aroganți în privinţa puterii celui mai puternic diavol și încep să facă valuri. Ei se opun adevărului, în mod intenționat, în ciuda conștientizării clare a acestuia. Fii ai răzvrătirii! Este ca și cum, acum că împăratul lor din iad a urcat pe tronul împărătesc, ei devin îngâmfați și îi tratează pe toți ceilalți cu dispreț. Câți caută adevărul și urmează dreptatea? Toți sunt animale, la fel ca porcii și câinii, conducând un nor de muște urât mirositoare într-o grămadă de bălegar, ca să dea din capete și să stârnească dezordine. [7] Ei cred că regele lor, care este regele iadului, este cel mai înalt dintre regi, fără să-și dea seama că nu sunt decât muște peste un putregai. Nu numai că ei fac remarci calomnioase împotriva existenței lui Dumnezeu, bazându-se pe porcii și pe câinii lor de părinți. Minusculele muște cred că părinții lor sunt la fel de mari ca o balenă cu dinți.[8] Ei nu-și dau seama că sunt mici, deși părinții lor sunt porci și câini necurați de un miliard de ori mai mari decât ei înșiși? Inconștienți de propria lor umilință, ei aleargă haotic pe baza mirosului împuțit al acelor porci și câini și au ideea înșelătoare de a procrea generații viitoare. Acest fapt este absolut lipsit de rușine! Cu aripi verzi pe spate (asta se referă la faptul că pretind a avea încredere în Dumnezeu), ei încep să fie încrezuți și să se laude pretutindeni cu frumusețea și farmecul lor, aruncându-și în secret necurățenia asupra omului. Și sunt şi mulțumiți de sine, ca și cum o pereche de aripi de culoarea curcubeului ar putea să le ascundă necurățenia și, astfel, ei persecută existența adevăratului Dumnezeu (aceasta se referă la povestea interioară a lumii religioase). Puțin bănuieşte omul că, deși aripile muştei sunt frumoase și încântătoare, la urma urmelor nu este decât o muscă minusculă, plină de murdărie și acoperită de germeni. Prin forța părinților lor, nişte porci și câini, ei aleargă înnebuniţi de furie de-a curmezişul țării (acest lucru se referă la oficialii religioși care-L persecută pe Dumnezeu pe baza unui sprijin puternic din partea țării, trădând adevărul şi pe adevăratul Dumnezeu) cu o ferocitate copleşitoare. E ca și cum fantomele fariseilor evrei s-au întors, împreună cu Dumnezeu, la națiunea marelui balaur roșu, în vechiul lor cuib. Ei și-au reînceput persecuția, continuându-şi lucrarea care se întinde peste câteva mii de ani. În cele din urmă, acest grup de degenerați cu siguranță va pieri de pe pământ! Se pare că, după câteva milenii, duhurile necurate au devenit chiar mai viclene și șirete. Ele se gândesc în mod constant la modalități de a submina în mod secret lucrarea lui Dumnezeu. Sunt îndemânatici și dibaci și doresc să reia în patria lor tragedia de acum câteva mii de ani. Acest lucru aproape Îl îndeamnă pe Dumnezeu să scoată un strigăt puternic și cu greu poate El să Se rețină de la a Se reîntoarce la al treilea cer pentru a-i nimici. Pentru ca omul să-L iubească pe Dumnezeu, trebuie să-I înțeleagă voia, bucuria și tristețea, precum și ceea ce El urăște. Aceasta va avansa mai bine intrarea omului. Cu cât este mai rapidă intrarea omului, cu atât mai mult este mulțumită inima lui Dumnezeu; cu cât înțelegerea omului este mai clară cu privire la împăratul diavolilor, cu atât mai mult se îndreaptă omul spre Dumnezeu, astfel încât dorința Lui să poată fi împlinită.

Note de subsol:

1. „El rămâne nepedepsit și liber” indică faptul că diavolul merge turbat și înnebunit de furie.

2. „ Haos total” se referă la modul în care comportamentul violent al diavolului este insuportabil pentru oameni.

3. „Zdrobită și bătută” se referă la fața urâtă a împăratului diavolilor.

4. „Un joc de noroc cu șanse mici” este o metaforă pentru planurile periculoase și sinistre ale diavolului. Este folosit cu sens batjocoritor.

5. „A mistui” se referă la comportamentul violent al împăratului diavolilor, care-i jefuiește pe oameni în întregime.

6. „Nestatornicia în lume” indică faptul că, dacă cineva este bogat și puternic, oamenii îi intră în grații, iar dacă cineva nu are bani și putere, oamenii îl ignoră. Această frază se referă la nedreptatea lumii.

7. „A provoca tulburare” se referă la modul în care oamenii care sunt demonici provoacă dezordine, împiedicând și opunându-se lucrării lui Dumnezeu.

8. „O balenă cu dinți” este folosit cu sens batjocoritor. Este o metaforă a felului în care muștele sunt atât de mici, încât porcii și câinii par la fel de mari ca balenele pentru acestea.

a. Textul original spune: „Unii chiar strigă”.

Lucrarea și intrarea (6)

Lucrarea și intrarea sunt, în mod inerent, practice și se referă la lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului. Lipsa totală a omului de a înțelege chipul adevărat al lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu a adus mari greutăți la intrarea sa. Până astăzi, mulți oameni încă nu cunosc lucrarea pe care Dumnezeu o realizează în zilele de pe urmă sau de ce Dumnezeu îndură umilință extremă pentru a veni în trup și a fi alături de om la bine și la rău. Omul nu știe nimic despre ținta lucrării lui Dumnezeu și nici despre scopul planului lui Dumnezeu pentru zilele de pe urmă. Din diverse motive, oamenii sunt întotdeauna lipsiți de entuziasm și ambigui[1] față de intrarea pe care Dumnezeu o cere, care a adus mari greutăți lucrării lui Dumnezeu în trup. Se pare că oamenii au devenit cu toții obstacole și, până în prezent, ei încă nu au o înțelegere clară. Prin urmare, voi vorbi despre lucrarea pe care Dumnezeu o face în om și intenția urgentă a lui Dumnezeu, astfel încât, voi toți să deveniți slujitorii loiali ai lui Dumnezeu, care, la fel ca Iov, mai degrabă ar muri decât să-L respingă pe Dumnezeu și să îndurați orice umilință. Și care, la fel ca Petru, vă veți oferi întregile voastre ființe lui Dumnezeu și veți deveni apropiații câștigați de Dumnezeu în zilele de pe urmă. Fie ca toți frații și surorile să facă tot ce le stă în putință pentru a-și oferi întreaga lor ființă voii cerești a lui Dumnezeu, să devină sfinți slujitori în casa lui Dumnezeu și să se bucure de făgăduințele nesfârșite revărsate de Dumnezeu, astfel încât inima lui Dumnezeu Tatăl să se poată bucura, în curând, de o odihnă liniștită. „Împliniți voia lui Dumnezeu Tatăl” ar trebui să fie motto-ul tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Aceste cuvinte ar trebui să servească drept ghid al omului pentru intrare și drept busola care-i îndrumă acțiunile. Aceasta este hotărârea pe care omul ar trebui să o aibă. A finaliza cu desăvârșire lucrarea lui Dumnezeu pe pământ și a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu în trup - aceasta este datoria omului. Într-o zi, când se va face lucrarea lui Dumnezeu, omul își va lua rămas bun de la El la întoarcerea mai devreme la Tatăl din Cer. Nu este aceasta responsabilitatea pe care omul ar trebui să o împlinească?

Când, în Epoca Harului, Dumnezeu S-a întors la al treilea Cer, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a întregii omeniri se mutase deja, de fapt, în actul său final. Tot ceea ce a rămas pe pământ a fost crucea pe care a purtat-o ​​Isus, pânza subțire în care a fost înfășurat Isus, coroana de spini și haina stacojie pe care Isus le-a purtat (acestea au fost obiecte pe care evreii le-au folosit pentru a-L ridiculiza). Adică, lucrarea răstignirii lui Isus a provocat zarvă un timp și apoi s-a liniștit. De atunci, ucenicii lui Isus au început să ducă mai departe lucrarea Lui, păstorind și udând în bisericile de pretutindeni. Conținutul lucrării lor a fost acesta: să se pocăiască toți oamenii, să-și recunoască păcatele și să fie botezați; toți apostolii răspândind povestea neștiută a răstignirii lui Isus și ceea ce s-a întâmplat de fapt; întreaga lume neputând să se abțină să cadă înaintea lui Isus pentru a-și recunoaște păcatele și, în plus, apostolii răspândind pretutindeni cuvintele pe care le-a spus Isus și legile și poruncile pe care El le-a stabilit. Din acel punct, a început zidirea bisericilor în Epoca Harului. Ceea ce a spus Isus, în timpul acelei epoci, s-a concentrat, de asemenea, pe viața omului și pe voia Tatălui Ceresc. Doar pentru că epocile sunt diferite, multe dintre acele discursuri și practici diferă mult de cele de astăzi. Dar esența ambelor este aceeași. Ambele nu sunt nimic mai mult sau mai puțin decât lucrarea în trup a Duhului lui Dumnezeu. Acel fel de lucrare și acele cuvinte au continuat până astăzi și, de aceea, ceea ce este încă împărtășit în bisericile religioase de astăzi este un lucru de felul acesta și este complet neschimbat. Când lucrarea lui Isus s-a încheiat, calea cea dreaptă a lui Isus Hristos punea stăpânire pe pământ, dar Dumnezeu a început planurile pentru o altă etapă a lucrării Sale, problema întrupării în zilele de pe urmă. Pentru om, răstignirea lui Dumnezeu a încheiat lucrarea întrupării lui Dumnezeu, a răscumpărat întreaga omenire și I-a permis Lui să apuce cheia Infernului. Toată lumea crede că lucrarea lui Dumnezeu a fost pe deplin realizată. În realitate, pentru Dumnezeu, doar o mică parte a lucrării Sale a fost realizată. El doar a răscumpărat omenirea; El nu a cucerit omenirea, cu atât mai puțin a schimbat urâciunea lui Satana în om. De aceea, Dumnezeu spune: „Deși trupul Meu întrupat a trecut prin durerea morții, acela nu a fost întregul scop al întrupării Mele. Isus este Fiul Meu preaiubit și a fost pironit pe cruce pentru Mine, dar El nu a încheiat pe deplin lucrarea Mea. El a făcut doar o parte din ea”. Astfel, Dumnezeu a început a doua rundă de planuri pentru a continua lucrarea întrupării. Intenția finală a lui Dumnezeu este să desăvârșească și să-i câștige pe toți cei salvați de mâinile lui Satana și, de aceea, Dumnezeu S-a pregătit din nou să riște pericole pentru a veni în trup. Ceea ce se numește „întrupare” se referă la a nu cuprinde slava (a nu cuprinde slava, deoarece lucrarea lui Dumnezeu nu este încă terminată), ci la a Se arăta în identitatea Fiului preaiubit și la faptul că El este Hristos, de care Dumnezeu este foarte mulțumit. De aceea, se spune că acest lucru riscă să fie periculos. Trupul are o putere neînsemnată și trebuie să exercite multă grijă,[2] departe de autoritatea Tatălui din Cer, iar El îndeplinește doar lucrarea de slujire a trupului, îndeplinind lucrarea și însărcinarea dată de Dumnezeu Tatăl, fără să Se implice în altă lucrare. El realizează doar o parte a lucrării. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu este numit „Hristos” la venirea pe pământ. Acesta este înțelesul cuprins. Motivul pentru care se spune că venirea este însoțită de ispite, se datorează faptului că se realizează un singur proiect de lucrare. În plus, motivul pentru care Dumnezeu Tatăl Îl numește doar „Hristos” și „Fiu preaiubit” și nu I-a dat Lui toată slava este tocmai pentru că trupul întrupat vine să facă un singur proiect de lucrare, nu să-L reprezinte pe Tatăl în Cer, ci, mai degrabă, să împlinească lucrarea de slujire a Fiului preaiubit. Când Fiul preaiubit finalizează întreaga însărcinare pe care a acceptat-o ​​pe umerii Săi, Tatăl Îi va da slavă deplină împreună cu identitatea de Tată. Se poate spune că aceasta este regula cerească. Deoarece Cel care vine în trup și Tatăl din Cer se află în două împrejurări diferite, Cei doi doar Se privesc Unul pe Celălalt în Duh, Tatăl urmărindu-L pe Fiul preaiubit, dar Fiul neputând să-L vadă pe Tatăl de la depărtare. Tocmai pentru că funcția trupului este prea mică și El are potențialul de a fi ucis în orice moment, se spune că această venire este însoțită de un mare pericol. Acesta este echivalentul faptului că Dumnezeu a renunțat încă o dată la Fiul Său preaiubit și L-a pus în gura tigrului. Dumnezeu L-a pus în locul în care Satana este cel mai prezent, punându-I viața în pericol. Chiar și într-o astfel de strâmtorare, Dumnezeu încă L-a înmânat pe Fiul Său preaiubit oamenilor dintr-un loc întinat, destrăbălat pentru ca ei „să-L crească”. Acest lucru se datorează faptului că este singura cale pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să fie pe deplin rațională și unicul mod de a împlini toate dorințele lui Dumnezeu Tatăl și de a realiza ultima parte a lucrării Sale în rândul omenirii. Isus a realizat doar o etapă a lucrării lui Dumnezeu Tatăl. Din cauza barierei trupului întrupat și a diferențelor în lucrarea realizată, Isus Însuși nu știa că va exista o a doua întoarcere în trup. Astfel, nimeni, dintre cei care au citit relatări istorice despre El, nu a descoperit vreodată profeția lui Isus că Dumnezeu vrea să Se întrupeze El Însuși, pentru a doua oară, pentru a termina întreaga Sa lucrare la trup. De vreme ce Isus nici măcar nu știa despre aceasta, nici marii profeți și exegeți nu știu că Dumnezeu vrea să Se întoarcă la trup, adică să vină din nou în trup pentru a face a doua parte a lucrării Sale în trup. De aceea, nimeni nu-și dă seama că Dumnezeu S-a ascuns în trup, începând cu mult timp în urmă. Acest lucru este de înțeles pentru că, doar după ce Isus a fost înviat și S-a ridicat la Cer, El a acceptat această însărcinare. Deci, a doua întrupare a lui Dumnezeu nu are nicio rădăcină și nicio bază și este, la fel ca apa fără matcă, greu de înțeles. În plus, este greu să găsești referințe la ea, chiar și în cea mai renumită[3] Biblie. Dintre toate numeroasele capitole și versete din Biblie, nicio singură propoziție sau niciun cuvânt nu menționează această chestiune. Dar, sosirea lui Isus în lume a fost profețită de mult și, în plus, a fost prin concepție de la Duhul Sfânt. Cu toate acestea, Dumnezeu încă a spus că viața era la risc. Atunci, ce spune aceasta despre ziua de azi? Nu este de mirare că Dumnezeu spune că întruparea, de data aceasta, prezintă riscuri de mii de ori mai mari decât cele din Epoca Harului. În multe locuri, Dumnezeu a profețit, câștigând astfel, un grup de biruitori în țara Sinim. La Răsăritul lumii, sunt câștigați biruitorii, astfel, locul de aterizare al celei de-a doua întrupări a lui Dumnezeu este, fără îndoială, țara Sinim, exact acolo unde marele balaur roșu stă încolăcit. Acolo, Dumnezeu îi va câștiga pe descendenții marelui balaur roșu, astfel încât acesta să fie complet înfrânt și rușinat. Dumnezeu vrea să-i trezească pe acești oameni care suferă profund, să-i trezească complet și să-i facă să iasă din ceață și să-l respingă pe marele balaur roșu. Dumnezeu vrea să-i trezească din visul lor, să-i facă să cunoască esența marelui balaur roșu, să-și dea toată inima lor lui Dumnezeu, să se ridice de sub opresiunea forțelor întunecate, să se ridice la Răsăritul lumii și să devină dovada biruinței lui Dumnezeu. Doar atunci, Dumnezeu va câștiga slavă. Doar din acest motiv, Dumnezeu a adus lucrarea care s-a încheiat în Israel în țara în care stă încolăcit marele balaur roșu și, la aproape două mii de ani după plecare, a venit din nou în trup, pentru a continua lucrarea Epocii Harului. Pentru ochiul liber al omului, Dumnezeu lansează o nouă lucrare în trup. Dar, pentru Dumnezeu, El continuă lucrarea Epocii Harului, doar cu o separare de timp de câteva mii de ani și doar cu o schimbare a locului lucrării și a proiectului lucrării. Deși imaginea trupului, pe care Dumnezeu a luat-o în lucrarea de astăzi, este o persoană complet diferită de Isus, Ei împărtășesc aceeași substanță și rădăcină și Ei sunt din aceeași sursă. Poate că Ei au multe diferențe exterioare, dar adevărurile interioare ale lucrării Lor sunt complet identice. La urma urmei, epocile sunt la fel de diferite ca și ziua cu noaptea. Cum poate să rămână neschimbată lucrarea lui Dumnezeu? Sau cum pot lucrările să se întrerupă reciproc?

Isus a luat înfățișarea unui evreu, S-a conformat îmbrăcămintei evreilor și a crescut mâncând hrană evreiască. Acesta este aspectul Său uman obișnuit. Însă, trupul întrupat de astăzi ia forma oamenilor din Asia și crește cu hrana națiunii marelui balaur roșu. Acestea nu sunt în conflict cu rostul întrupării lui Dumnezeu. Mai degrabă, ele se completează reciproc, întregind pe deplin adevărata semnificație a întrupării lui Dumnezeu. Deoarece trupul întrupat este denumit drept „Fiul Omului” sau „Hristos”, exteriorul lui Hristos de astăzi nu poate fi egalat cu Isus Hristos. Până la urmă, trupul este numit „Fiul Omului” și este în chipul trupului. Fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu conține un înțeles mult mai profund. Motivul pentru care Isus a fost conceput de Duhul Sfânt este acela că El urma să răscumpere păcătoșii. El trebuia să fie fără păcat. Dar, numai la final, când a fost forțat să devină asemănarea trupului păcătos și a preluat păcatele păcătoșilor, El i-a salvat de crucea blestemată pe care Dumnezeu o folosea să-i mustre pe oameni. (Crucea este instrumentul lui Dumnezeu pentru a-i blestema și mustra pe oameni; mențiunile despre blestem și mustrare se referă, în special, la blestemarea și mustrarea păcătoșilor.) Scopul era să-i facă pe toți păcătoșii să se pocăiască și să folosească răstignirea pentru a-i face să-și recunoască păcatele. Adică, de dragul răscumpărării întregii omeniri, Dumnezeu S-a întrupat într-un trup care a fost conceput de către Duhul Sfânt și a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri. Modul obișnuit de a descrie acest lucru este oferirea unui trup sfânt în schimbul tuturor păcătoșilor, echivalentul faptului că Isus a fost o jertfă de ispășire pusă în fața lui Satana pentru a-l „implora” pe Satana să întoarcă la Dumnezeu întreaga omenire nevinovată pe care el o călcase în picioare. Astfel, pentru a realiza această etapă a lucrării de răscumpărare, a fost nevoie de concepția de către Duhul Sfânt. Aceasta era o condiție necesară, un „tratat” în timpul luptei dintre Dumnezeu Tatăl și Satana. Acesta este motivul pentru care Isus a fost dat Satanei și doar apoi s-a finalizat această etapă a lucrării. Cu toate acestea, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare de astăzi este deja de o măreție fără precedent, iar Satana nu are niciun motiv să facă cereri, astfel încât întruparea lui Dumnezeu nu necesită concepție de către Duhul Sfânt, căci Dumnezeu este în mod inerent sfânt și nevinovat. Deci, Dumnezeu întrupat, de data aceasta nu mai este Isus din Epoca Harului. Însă, El este încă de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și de dragul împlinirii dorințelor lui Dumnezeu Tatăl. Cum poate fi considerată aceasta o afirmație nerezonabilă? Oare întruparea lui Dumnezeu trebuie să urmeze un set de reguli?

Mulți oameni caută dovezi în Biblie, dorind să găsească o profeție a întrupării lui Dumnezeu. Cum poate gândirea stricată a omului să știe că Dumnezeu a încetat, acum mult timp, să „lucreze” în Biblie și a „sărit” în afara ei, pentru a face cu entuziasm lucrarea pe care El o planificase demult, dar, despre care nu-i spusese niciodată omului? Oamenii sunt prea lipsiți de judecată. După numai o fărâmă din firea lui Dumnezeu, ei, de obicei, se ridică pe o scenă înaltă și stau într-un „scaun cu rotile” de înaltă clasă, inspectând lucrarea lui Dumnezeu, mergând atât de departe încât să înceapă să-L educe pe Dumnezeu cu vorbe emfatice și incoerente. Numeroși „bătrâni”, purtând ochelari de lectură și mângâindu-și barba, își deschid „vechiul almanah” îngălbenit (Biblia) pe care l-au citit întreaga viață. Cu vorbe bolborosite și ochii aparent scânteietori, el întoarce când la Cartea Apocalipsei, când la Cartea lui Daniel și când la Cartea lui Isaia, cunoscută în întreaga lume. Holbându-se la o pagină plină ochi de cuvinte minuscule, el citește în tăcere, mintea lui învârtindu-se neîncetat. Dintr-o dată, mâna ce-i mângâia barba se oprește și începe să tragă de ea. Din când în când, se aude sunetul bărbii care se rupe. Un astfel de comportament neobișnuit te ia prin surprindere. „De ce folosește o astfel de forță? De ce este el atât de supărat?” Întorcându-ne la bătrân, sprâncenele lui sunt acum țepoase. Sprâncenele argintii au aterizat ca penele de gâscă exact la doi centimetri de pleoapele acestui bătrân, ca din întâmplare, și totuși atât de perfect, în timp ce bătrânul își ține ochii lipiți de paginile cu un aspect muced. El repetă de mai multe ori succesiunea de acțiuni de mai sus, iar apoi nu se poate abține să nu sară în picioare și începe să vorbească, sporovăind[4] ca și cum ar face conversație cu cineva, deși lumina din ochii lui nu a părăsit almanahul. Dintr-o dată, el acoperă pagina prezentă și se întoarce spre „altă lume”. Mișcările sale sunt atât de grăbite și înfricoșătoare, aproape că îi iau pe oameni prin surprindere. Curând, șoarecele care ieșise din gaura sa și tocmai începuse să se „simtă descătușat” în timpul tăcerii lui, a fost atât de alarmat de mișcările sale neobișnuite încât a fugit înapoi direct în gaură, dispărând fără urmă. Acum, mâna stângă nemișcată a bătrânului își reia mișcarea de mângâiere a bărbii, în sus și în jos. El se îndepărtează de scaun, lăsând cartea pe birou. Prin ușa ușor întredeschisă și prin fereastra deschisă, intră vântul, suflând cu nepăsare cartea și închizând-o, apoi deschizând-o, apoi închizând-o și deschizând-o din nou. Există o singurătate de nespus în această scenă și, cu excepția sunetului paginilor cărții care sunt foșnite de vânt, totul pare să fi amuțit. El, cu mâinile strânse la spate, străbate camera, acum oprindu-se, acum pornind, scuturându-și din când în când capul și repetând aparent: „O! Dumnezeule! Chiar ai face Tu asta?” Din când în când, el dă și din cap: „O, Dumnezeule! Cine poate înțelege lucrarea Ta? Nu sunt greu de căutat urmele pașilor Tăi? Eu nu cred că Tu faci lucruri nechibzuite”. În curând, sprâncenele bătrânului se strâng laolaltă, ochii se închid strâns, arătând o privire stingheră și, de asemenea, o expresie extrem de dureroasă, ca și cum ar vrea să chibzuiască încet. Acest lucru îl provoacă, cu adevărat, pe acest „bătrân mare”. În această etapă târzie a vieții sale, el, „din nefericire”, a dat peste această problemă. Ce se poate face în privința aceasta? Eu, de asemenea, sunt nedumerit și lipsit de puterea de a face ceva. Cine a îngălbenit vechiul său almanah? Cine a făcut ca barba și sprâncenele sale să crească toate fără milă precum zăpada albă pe diferite locuri de pe fața lui? Este ca și cum barba sa ar reprezenta trecutul lui. Cu toate acestea, cine știa că omul ar putea deveni stupid într-o asemenea măsură, căutând prezența lui Dumnezeu în vechiul almanah? Câte foi de hârtie poate avea vechiul almanah? Poate el să înregistreze, cu adevărat, toate faptele lui Dumnezeu? Cine îndrăznește să garanteze aceasta? În realitate, omul caută arătarea lui Dumnezeu și încearcă să împlinească voia lui Dumnezeu prin cuvinte ce analizează peste măsură.[5] Oare încercarea de a intra în viață în acest fel este la fel de ușoară precum pare? Nu este acesta un lucru absurd și un raționament fals? Nu ți se pare că acest lucru este derizoriu?

Note de subsol:

1. „Ambugui” indică faptul că oamenii nu au o pătrundere clară în lucrarea lui Dumnezeu.

2. „Are o putere neînsemnată și trebuie să exercite multă grijă” arată că greutățile trupului sunt prea multe, iar lucrarea făcută este prea limitată.

3. „Cea mai renumită” este folosit cu sens de ridiculizare. Se referă la cât de mulți experți în erezii religioase se închină „vechiului almanah” îngălbenit ca lui Dumnezeu.

4. „Sporovăială” este o metaforă pentru latura urâtă a oamenilor, atunci când ei cercetează lucrarea lui Dumnezeu.

5. „Cuvinte ce analizează peste măsură” este folosit pentru a ridiculiza experții în erezii, care despică firul în patru referitor la cuvinte, însă nu caută adevărul sau nu cunosc lucrarea Duhului Sfânt.